Diplomaţia Poliţmaistrului
de Iancu BÂŢĂ
Într-un articol mai vechi (“Motivaţiile unor “aroganţe”), prezentam starea mea de nemulţumire generată de lipsa de implicare a dinozaurilor din conducerea filialei judeţene a Asociaţiei Naţionale a Cadrelor Militare în Rezervă şi Retragere din Ministerul Administraţiei şi Internelor, în problema recalculării pensiilor militare şi în rezolvarea altor probleme ale membrilor organizaţiei. Îi numeam dinozauri pentru că erau aceleaşi personaje pe care le-am avut ca şefi încă de la repartizarea mea ca tânăr ofiţer de miliţie la Inspectoratul Judeţean Dolj al Ministerului de Interne, la finele celui de-al şaptelea deceniu al secolului trecut, care mi-au marcat existenţa şi în cei zece ani în care am purtat uniforma gri-bleu, eleganţa de altfel şi din camgarn de calitate (nu ca acum) a Miliţiei ceauşiste, mi-au influenţat cariera dintr-un plan mai estompat, în aparenţă, şi în cele două decenii ale aşa-zisei noastre democraţii şi o să-mi bântuie, după cât se pare, şi anii de pensie, dacă un asteroid sau ceva asemănător nu o să ne şteargă de pe aceste meleaguri pe noi sau mentalităţile tributare unei epoci revolute, aşa cum mulţi o dorim sau o sperăm măcar.
Precizez pentru cei care nu au citit articolul că solicitasem fostului preşedinte al filialei judeţene, înainte de emiterea Hotărârii nr. 735/2010 privind recalcularea pensiilor militare, să reacţionăm cumva, să iniţiem nişte demersuri prin care să informăm opinia publică şi parlamentarii de Dolj că lucrurile nu sunt aşa cum le prezentau Boc şi vuvuzelele sale portocalii (de’alde Gelu Vişan, Tălmăcean, Popoviciu şi alţi eiusdem farinae), că pensiile noastre nu sunt aşa nesimţite cum ziceau ei (fără a se raporta nici un moment la sumele încasate de ei şi acoliţii lor din bani publici), ci doar decente, şi asta nu chiar în toate cazurile ci doar ale unora care avuseseră responsabilităţi deosebite; că nu este adevărat faptul că nu ni s-au reţinut contribuţii din salarii pentru pensiile ce urmau să le primim cândva cei mulţi-puţini care nu vor fi răpuşi de stres, boli profesionale sau vreo pălitură cu cărămida în cap, cum păţiseră Mihuţ şi alţi câţiva, ale căror nume sunt gravate pe piatra de la poarta instituţiei de pe Amaradia, şi altele asemenea. Preşedintele filialei nu a fost de acord, motivând că nu este momentul, că nu este indicat să ieşim chiar noi în faţă. Aveam să aflu apoi că, de fapt, preşedintele nostru era mulţumit de recalculare şi de-abia o aştepta, crezând că lui şi celor asemenea lui, care ne fuseseră şefi pe timpul împuşcatului şi ani mulţi după aceea, când beneficiaseră de salarii şi prime barosane, o să primească pensii proporţionale cu acele venituri. Aşa că de ce să tulbure ei apele?
Umilinţă „în rezervă”
La un moment dat, sub presiunea celor de jos a avut totuşi o tentativă timidă de a interveni, solicitând prefectului Georgescu, prezent la o şedinţă de bilanţ a activităţii cadrelor inspectoratului, să apere drepturile câştigate ale rezerviştilor militari. Tentativa compromisă, însă, de jenantele-i lamentări de după şedinţă. Întâmplător sau nu, dar mai degrabă presat de probleme urgente, prefectul nu a participat la protocolul de după bilanţ, plecând imediat după speechul preşedintelui nostru. Să fi văzut apoi cum ditamai generalul de poliţie se dă de ceasul morţii că „dacă s-o fi supărat prefectul, dacă l-o fi deranjat ceea ce i-am spus despre pensii; dacă s-o fi supărat inspectorul şef???!!!...” Reflexe adânc înrădăcinate în subconştient de pe vremea când lua instinctiv poziţia de drepţi, recunoscând la telefon vocea primului-secretar de la judeţeana de partid, ieşiseră, spontan, la iveală!
La o altă şedinţă, la care participa un general de la Bucureşti, reprezentantul forului central al Asociaţiei, un coleg a solicitat efectuarea unor demersuri pe lângă conducerea ministerului în vederea alocării fondurilor necesare reţetelor medicale compensate care nu mai fuseseră decontate de aproape doi ani de zile. Generalul a răspuns doct că „asta nu este o problemă în care să se implice asociaţia”.
Schimbare de gardă în asociaţie
Lămurit pe deplin, convins acum ca reprezentanţii aleşi în comitetul filialei noastre nu fac altceva în afară de a încasa cotizaţiile plătite de membri, a juca şah în biroul pus la dispoziţie de comanda inspectoratului şi de a organiza sindrofii pentru a-şi serba reciproc zilele onomastice şi de naştere, m-am retras efectiv din asociaţie, nemaicălcând pragul acesteia şi încetând plata cotizaţiei, modică de altfel. în compensaţie m-am înscris în Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate, în Rezervă şi în Retragere, care văzusem că luptă efectiv pentru drepturile membrilor săi, pe căi legale bineînţeles, liderii acestuia participând la dezbateri publice, iniţiind procese în justiţie ba chiar organizând manifestări în stradă.
Timpul a trecut, iar acum ceva vreme, nu prea demult însă, la filiala judeţeană a asociaţiei rezerviştilor din M.A.I. au avut loc alegeri pentru desemnarea unei noi conduceri. Nu am participat la adunarea generală, considerând că nu mai am acest drept întrucât nu mai plătisem cotizaţia. M-am interesat totuşi de rezultatul alegerilor, cele aflate dezamăgindu-mă cumva, întrucât marea majoritate a membrilor vechiului comitet se regăseau şi în noua structură de conducere. Am sperat totuşi că poate lucrurile au să se schimbe, fiind ales preşedinte un fost colonel de poliţie pe care-l admiram pentru profesionalismul, spiritul organizatoric şi eleganţa pe care le manifestase din plin în perioada în care s-a numărat printre cei care făceau legea în poliţia doljeană. De aceea, m-am simţit flatat când, zilele trecute, m-a invitat la o discuţie şi a avut eleganţa şi răbdarea să se intereseze de nemulţumirile mele care, precizez, vizau doar activitatea organizaţiei, pentru că pe mine, personal, nu m-a supărase nimeni cu nimic. I-am împărtăşit şi câteva din ideile mele referitoare la posibilităţile de dezvoltare şi diversificare a activităţilor filialei şi, după ce m-a ascultat, a avut amabilitatea să mă invite la festivitatea de aniversare a douăzeci de ani de la înfiinţarea asociaţiei.
Diplomaţia pe înţelesul (interesul) unora
Am dat curs invitaţiei şi am participat la şedinţa aniversară care s-a desfăşurat luni, 6 iunie, în amfiteatrul de la sediul inspectoratului într-un cadru extrem de restrâns, date fiind condiţiile obiective în care a avut loc, respectiv atmosfera generală şi starea negativă de spirit din rândul efectivelor poliţiei, cauzate de neputinţa guvernului portocaliu de a asigura plata integrală a drepturilor băneşti şi de perspectivă apropiată a reducerilor de personal. Au fost prezenţi doar membrii comitetului filialei, câţiva rezervişti care au îndeplinit funcţii de răspundere în perioada carierei şi trei-patru ofiţeri din staff-ul inspectoratului. Deşi auzisem că se conta şi pe participarea prefectului de Dolj, acesta nu a îndrăznit sau nu a dorit să pună piciorul în curtea Poliţiei judeţene. Nu că i s-ar fi putut întâmpla ceva, Doamne fereşte, dar nu cred că ar fi riscat ca vreun răcan indisciplinat să-i pună vreo întrebare incomodă! Poate o veni cu altă ocazie, când la vară o să fie cald şi toată lumea mulţumită!
La festivitate, după speechiurile de rigoare s-au acordat bineînţeles diverse diplome, că să fie fix ca în poezia lui Modest Moraru, “De-a poliţiştii şi de-a hoţii”. Spre marea mea surprindere, una din diplome i-a fost acordată, în lipsă, domnului prefect. La terminarea şedinţei, l-am întrebat pe unul dintre membrii comitetului, care se ocupase de partea organizatorică, cum o să facă cu diploma acordată prefectului, acesta răspunzându-mi senin că o să i-o ducă personal domnul preşedinte al filialei, colonelul mult admirat, cândva, de subsemnatul. L-am întrebat dacă chiar era cazul să i se acorde o diplomă reprezentantului unui guvern care nu numai că ne-a tăiat substanţial pensiile, lucru cu care poate ne-am fi împăcat, ţinând cont că nu numai pensiile suferiseră amputări, ci şi salariile celor activi. Cu condiţia însă să se procedeze cu decenţă. Or, timp de aproape un an de zile, atât prin vocea premierului însuşi, precum şi prin vuvuzelele sale, am fost jigniţi şi umiliţi, făcuţi în fel şi chip pensionari cu pensii nesimţite, s-a incitat populaţia împotriva noastră, minţindu-se cu neruşinare că noi nu am contribuit la fondul de pensii, s-au întărâtat subofiţerii împotriva ofiţerilor, ofiţerii împotriva generalilor, românii împotriva românilor, iar acum, când văd că nu le-a ieşit pasienţa, întrucât, chiar recalculate în baza algoritmului stabilit de specialiştii portocalii, în loc să scadă cum au dorit, pensiile multora cresc, se laudă cu un tupeu fantastic că asta au urmărit, mărirea pensiilor militarilor.
La care, distinsul meu coleg şi prieten mi-a răspuns că aici e o chestie mai fină, de diplomaţie, pe care eu nu o pricep.
E adevărat, nu mă prea pricep la diplomaţie, dar după acest gest, spre profunda mea dezamăgire, am început să înţeleg că între statura morală a distinsului proaspăt preşedinte, ale cărui profesionalism şi eleganţa le-am admirat cândva, şi înălţimea domniei-sale, este un raport direct proporţional. Ca şi în cazul domnului prim-ministru Boc. Iar zvonul potrivit căruia domnul colonel Paul Turturică, fiindcă despre domnia-sa este vorba, a depus o adeziune de înscriere în U.N.P.R., uniune căreia în popor i se spune intr-un fel pe care nu-l pot reproduce aici, capătă conotaţii mult mai profunde.
