SURPRIZE , SURPRIZE, Având in vedere faptul ca rezolvarea problemelor noastre, legate de inechitățile din sistemul de...

Publicată de Mișu Naon pe Duminică, 4 octombrie 2020

miercuri, 29 februarie 2012

Ziua Automobilistului Militar





1 martie – Ziua automobiliştilor militari


    În primăvara anului 1917, în cadrul procesului de reorganizare a armatei române – refugiate, împreună cu autorităţile statului, în Moldova – era înfiinţat, cu începere de la 1 martie 1917, prin Înaltul Decret nr. 245 din 22 martie 1917, Regimentul de Tracţiune Automobilă. Acest moment semnifică apariţia Armei Auto în cadrul organismului militar românesc. Regimentul nou-înfiinţat înlocuia Compania de Automobile a Armatei creată prin Decizia Ministerială nr. 304 din 11 august 1915.
Prin Decizia Ministerială din nr. 520, din 27 martie 1917, se prevedea ca Regimentul de Tracţiune Automobilă să fie structurat, pentru partea activă, pe 3 batalioane „de automobile, autocamioane, autocamionete şi alte asemenea”, precum şi companii de motomitraliere, grupuri de autotunuri şi automitraliere. Pentru partea sedentară se stipula înfiinţarea unui batalion de depozit şi a unei şcoli de şoferi.

          Cu această ocazie Biroul Operativ al Filialei 1 Craiova urează Automobiliștilor Militari, multă sănătate, fericire, putere de muncă și succese în lupta sindicală.

Biroul Operativ al Filialei 1 Craiova



luni, 27 februarie 2012

Apariţii la TV

      Vă înştiintăm pe această cale că pe data de 28.02.2012 vor avea loc 2 apariţii televizate ale:
  - postul OLTENIA TV orele 18.00
             - col.(r) ec. Ioan Mişu NAON
             - col.(r)  George LUNGU
        vor prezenta probleme de sindicat ale Filialei 1 Craiova a SCMD, si probleme de actualitate a vieţii economice şi sociale din urbea noastră
   - postul 3TV orele 21.00
             - col.(r) ec. Ioan Mişu NAON
         va prezenta tema Oprea şi externalizarea serviciilor de hrănire şi pază ale unităţilor militare


Biroul Operativ al Filialei 1 Craiova

Conferinţa comună a SCMD


CONFERINŢA COMUNĂ
A CONSILIULUI CONSULTATIV AL FILIALELOR DIN JUDETELE VÎLCEA, ARGEŞ, TELEORMAN, OLT, DOLJ, GORJ SI MEHEDINŢI SI  A CONSILIULUI DE COORDONARE AL FILIALELOR SCMD DIN MUNICIPIUL BUCUREŞTI SI JUDETUL ILFOV   


ORGANIZATOR – Filiala 1 Craiova
LOCUL DE DESFĂŞURARE – Municipiul Craiova (Muzeul Olteniei - Sala de Conferinţe)
DATA 2 Martie 2012 ora 09.30 – 16.30
PARTICIPANŢI:  
         
              A. Filiale SCMD
  • Sector 1 Bucureşti            
  • Sector 2 Bucureşti            
  • Sector 3 Bucureşti             
  • Sector 4 Bucureşti             
  • Sector 5 Bucureşti             
  • Sector 6 Bucureşti           
  • Filiala 1 Ilfov
  • Filiala 1 Alexandria
  • Filiala 1 Piteşti 
  • Filiala 1 Curtea de Argeş 
  • Filiala 1 Câmpulung Muscel 
  • Filiala 1 Râmnicu Vâlcea
  • Filiala 1 Târgu Jiu 
  • Filiala 1 Dr.Tr.Severin 
  • Filiala 1 Vânju Mare
  • Filiala 1 Slatina 
  • Filiala 1 Caracal
  • Filiala 1 Pleniţa
  • Filiala 1 Calafat
  • Filiala 1 Petroşani
  • Filiala 1 Craiova
            
B. Reprezentanţi ai Comitetului Director si Departamentelor SCMD:
            – Preşedinte SCMD – Col.(r.) Dr. Mircea Dogaru;
            – Vicepreşedinte SCMD – Col. Vârban Aurică – coordonator zona Oltenia;
            
C. Invitaţii din afara SCMD:
                        Partidul Social Democrat:
            – Dl. Ion Prioteasa Preşedintele Consiliului Judeţean Dolj, Vicepreşedinte PSD
            – Dl. Deputat Ion Calin;
            – Dl. Deputat Valeriu Zgonea;
            – D-na. Senator Lia Olguţa Vasilescu candidata USL la Primăria Craiova;
            – Dl. Mihai Fifor – Preşedintele Organizaţiei Municipale a PSD;

                        Partidul Naţional Liberal
            D-na. Deputat Alina Gorghiu;
            – Dl. Senator Mario Ovidiu Oprea;
            – Dl. Deputat Ionuţ Stroe;
            – D-na. Cristina Calangiu, preşedinta Org. Mun. a PNL;
        – Dl. Gl.(r.) Corneliu Dobriţoiu, Şef al Departamentului apărare, Siguranţă şi Ordine publică a PNL si PC;

                        Partidul Conservator:
            – Dl. Iulian Bucur - Preşedintele Organizaţiei Judeţene a PC;
            – Dl. Gl.(r.) Ion Pîlşoiu – Preşedintele Organizaţiei Municipale a PC (membru SCMD);
            – Dl. Col.(r.) Florin Cică - Secretar General al Org. Jud. Dolj a PC (membru SCMD);

                        
D. Reprezentanţii presei:

                        Televiziuni:
                        – TVS;
                        – OLTENIA TV;
                        – OLTENIA 3TV;
                        – GTV;
                        – TVR CRAIOVA;
                        – ANTENA 3;
           
                        Ziare locale
                        – Gazeta de Sud;
                        – Cuvântul Libertăţii;
                        – Adevărul;
                        – Oltenaşul;
                        – Ediţie Specială;
           
            
ORDINEA DE ZI
            1. a. Schimb de experienţă în domeniul activităţii sindicale:
                        – Planificarea, organizarea şi desfăşurarea activităţilor;
                        – Atragerea de noi membrii;
                        – Colaborarea cu alte organizaţii;
                        – Gestionarea resurselor alocate;
            b. Analiza modului de implementare a masurilor stabilite de către CNR;
            2. Strategia SCMD pentru susţinerea acţiunilor in instanţele de judecată:
            a) Viziunea si strategia caselor de avocatura.(schimb de experienţa);
            b) Necesitatea întăririi colaborării intre casele de avocatura in scopul unificării practicii judiciare–creşterea rolului Departamentului Juridic în coordonarea acţiunilor in acest scop;
            c) Pregătirea acţiunilor la CEDO într-o viziune unitară, coerentă şi fermă, reprezentarea unitară de către SCMD
            3. Strategia SCMD de sprijinire a USL în campaniile electorale şi pe timpul votului:
            a) În campaniile preelectorale şi electorale:
                          Popularizarea programelor economice şi sociale ale USL;
                          Organizarea de adunări cu alegătorii în cartiere şi localităţi;
                         – Participarea alături de candidaţii desemnaţi la acţiuni;
                          Atragerea unor cetăţeni oneşti care să desfăşoare campanie de promovare a valorilor şi programelor USL în societatea civilă;
                       Declanşarea unei campanii în presa locală prin articole şi apariţii la posturile TV:
               Supervizarea acţiunilor desfăşurate de adversarii USL, în domeniul “mitei electorale”- demascarea şi combaterea acestei atitudini;
                  Monitorizarea acţiunilor organizate şi întreprinse de către adversarii USL şi contracararea efectelor acestora prin acţiuni de critică, demascarea intenţiilor de inducere în eroare a electoratului şi cumpărarea de voturi;
                          Înscrierea în partidele din USL;
                          – Candidatura unor membrii pe listele USL;
            b) Pe timpul desfăşurării votului:
                  – Prevenirea fraudelor;
                  Demascarea intenţiilor de cumpărare a voturilor şi fraudarea rezultatului acestora;
                  – Desemnarea de reprezentanţi în secţiile de votare – acolo unde USL ne solicită;
                  – Participarea alături de ONG uri ca observatori;
               – Monitorizarea atentă a activităţilor primarilor puterii, precum şi a celor racolaţi şi demascarea acţiunilor de fraudă electorală;



PROGRAMUL CONFERINŢEI

             09.30 – 10.00 PRIMIREA PARTICIPANŢILOR LA LOCUL DE DESFĂŞURARE (str. Madona Dudu nr. 14); - Cofee break


             10.00 – 12.00 PUNCTUL 1 AL ORDINEI DE ZI ;


             12.00 – 12.30 PAUZĂ ( Gustare - bufet suedez );


             12.30 – 14.00 PUNCTUL 2 AL ORDINEI DE ZI ;


             14.00 – 14.30 PAUZĂ ;


             14.30 – 16.30 PUNCTUL 3 AL ORDINEI DE ZI ;

             16.30 – 19.00 SERVIT MASA ŞI SOCIALIZARE ;


Biroul Operativ al Filialei 1 Craiova

Sentinţă favorabilă


Sentinţa  civilă nr. 1128/6.02.2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a.
Semnează hotărârea: Judecător, în dezacord cu practica secţiei, Cecilia Jabre
            Titlul sugerează o oarecare infatuare, dar numai pentru neiniţiaţi, căci cunoscătorii ştiu ce presupune a fi în dezacord cu practica, mergând de la seminarizarea forţată a judecătorului nealiniat şi prin urmare neştiutor de carte, până la valuri de casări imputabile şi sancţiuni disciplinare, interdicţia de promovare etc. Acestea ar fi de menţionat, fie şi pentru cei mai puţini sensibili, căci ceilalţi suferă probabil şi de pe urma ocheadelor cu tâlc că doar cine se crede el/ea? Îndrăzneşte să nu îi fie teamă? Sau, nu cumva, Doamne apără şi păzeşte, să îi pese? De neiertat.
            Deci, departe de gândul infatuării, titlul a fost inspirat de un (sper, doar) zvon, şi anume am auzit că există instanţe în ţară unde hotărârile se semnează exact aşa: Judecător, în acord cu practica secţiei, X.Y. În materia recalculării pensiilor de serviciu ale militarilor şi a celorlaltor categorii de pensii aşa zis „speciale”, îndeobşte cunoscute sub numele de pensii nesimţite, la Tribunalul Bucureşti exista doar doua complete care anulează deciziile de recalculare cu consecinţa menţinerii în plata a pensiilor de serviciu, iar la Curtea de Apel Bucureşti, doar un complet, care şi acela se pronunţa în majoritate, nu în unanimitate.
            Aşadar, avem doar patru judecători, care au citit bine, şi cu bine, noile abateri disciplinare. Coincidenta sau nu, ei provin toţi de la Judecătoria sectorului I Bucureşti. să fie spiritul domnului profesor Piperea, care a funcţionat la aceeaşi instanţa acum 15 ani, vreme de 3 luni? După cum a treia sfera a universului, compusa din constelaţii şi galaxii, stele pitice şi albe şi izvoarele veşnice de hidrogen sunt reglate de spiritul profesorului Hoyle?
Nu ştim. Ne vom margini la a reproduce conţinutul considerentelor propriu zise, acţiunea şi întâmpinarea fiind mult prea voluminoase, iar problema de drept dedusa judecaţii, cunoscuta.
            “Analizând probele administrate în ceea ce priveşte fondul cauzei, instanţa constata: Reclamanţii  sunt beneficiarii unor pensii de serviciu calculate în baza Legii nr. 164/2001, astfel cum rezulta din deciziile de la dosar emise de parat.
            În baza Legii nr. 119/2010, pensiile de serviciu ale reclamanţilor au fost transformate în pensii în sensul Legii nr. 19/2000 (pensie contributiva), paratul emiţând o serie de decizii de recalculare (deciziile nr. 33848/22.12.2010, nr. 88297/31.12.2010, nr. 32658/31.12.2010, nr. 80311/31.12.2010, nr. 97625/1.01.2011, nr. 80602/31.12.2010, nr. 86056/30.12.2010,  nr. 41660/31.12.2010, nr. 73885/31.12.2010, nr. 42382/31.12.2010), prin care a diminuat pensiile în diferite cuantumuri. Reclamanţii nu contesta corecta aplicare a Legii nr.119/2010, în sensul ca nu au invocat erori de calcul, ci au invocat neconformitatea legii cu prevederile din tratatele internaţionale la care România este parte. Instanţa urmează a analiza situaţia reducerii cuantumului pensiei prin prisma respectării Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, respectiv a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului Piperea…
            În ceea ce priveşte încălcarea dreptului de proprietate prin raportare la blocul de convenţionalitate, instanţa urmează a analiza situaţia reducerii cuantumului pensiei prin prisma respectării Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (in continuare, CEDO), respectiv a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Prin Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeana a Drepturilor Omului s-a prevăzut că “Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea să decât pentru cauze de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. În alineatul 2 al aceleiaşi dispoziţii se arată că „Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau amenzilor”.
            În primul rând instanţa urmează să analizeze dacă reclamanţii se aflau în posesia unui bun în momentul recalculării pensiilor. Principiul potrivit cu care art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie garantează dreptul de proprietate se regăseşte practic, în multe dintre hotărârile Curţii consacrate aplicării dispoziţiilor acestui text. Organele Convenţiei au extins protecţia instituită de art.1 şi la alte drepturi reale cum ar fi drepturile de creanţă.
            În cauza Buchen v. Cehia s-a reţinut că pensia constituie un drept patrimonial motiv pentru care limitarea nejustificată a unui drept recunoscut, cum ar fi o pensie specială, drept nesocotit ulterior fără a existe o justificare obiectivă şi rezonabilă pentru o asemenea îngrădire, constituie o privare de proprietate în sensul art. 1 Paragraful 1 din Protocol nr. 1 CEDO dar şi o discriminare în sensul art. 1 din Constituţie şi a art. 1 din protocolul nr. 12.De asemenea în acelaşi sens Curtea a reţinut că „din moment ce un stat contractant a adoptat o legislaţie care prevede acordarea în mod automat a unei prestaţii indiferent de împrejurarea dacă plata ei depinde ori nu de vărsarea unor cotizaţii prealabile de către persoana interesată, această legislaţie dă naştere unui interes patrimonial ce intră în domeniul de aplicaţie a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie” (Stec v.Royaume – Uni).
            În cauza Kecko contra Ucrainei, cauză în care petentul a reclamat nepunerea în aplicare a unor dispoziţii legale ce priveau drepturi de natură salarială, sub cuvânt că fuseseră, prin efectul altor reglementări, suspendate, s-a apreciat că prin conceptul de „bunuri” din prima parte a art. 1 din Protocolul nr. 1 se are în vedere un sens autonom, care nu este limitat la proprietatea de bunuri fizice, şi este separat de clasificarea formală din legislaţia relevantă. Anumite alte drepturi şi interese, de exemplu datorii, activele la constituire, pot fi, de asemenea, considerate „drepturi de proprietate” şi, astfel, „bunuri” în sensul acestei dispoziţii.
            În cauza Klaus şi Iouri Kiladze contra Georgiei s-a statuat faptul că poate fi considerat un „bun” în accepţiunea Convenţiei existenţa unei legi cu caracter general, de reparaţie pentru persoanele care au suferit condamnări şi represiuni cu caracter politic, lege ce reprezenta o speranţă legitimă, chiar dacă, la momentul sesizării primei instanţe, respectiv în anul 1998, articolul 9 din legea denumită de Curtea de la Strasbourg „legea din 11.11.1997”, făcea trimitere  la adoptarea unei legi ulterioare care să detalieze condiţiile în care se vor putea obţine compensaţiile morale( legea nu a fost adoptată de autorităţile interne).Curtea de la Strasbourg, în cauza Klaus şi Iouri Kiladze contra Georgiei, a apreciat că la momentul sesizării instanţelor interne, reclamanţii aveau, în baza art. 9 din „legea din 11.11.1997” o creanţă suficient de clară pentru a fi considerată exigibilă. Faţă de aprecierile Curţii de la Strasbourg, se poate lesne concluziona că şi partea din pensia de serviciu a  reclamanţilor a constituit un bun, în accepţiunea CEDO, bun de care recurentul a fost privat ca efect al recalculării.
            În final instanţa mai reţine că în materie de prestaţii sociale Comisia a statuat în sensul că plata unor contribuţii la sistemul de securitate socială poate în anumite condiţii să ducă la naşterea unui drept protejat de art.1, adică dreptul de a beneficia la un moment dat de avantajele conferite de acest sistem. Numai că, pentru ca un asemenea drept să se nască şi deci să fie recunoscut, trebuie ca cel interesat să îndeplinească acele condiţii care sunt prevăzute de legislaţia naţională în materie. Aşadar dreptul la pensie reprezintă un bun în înţelesul art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, indiferent dacă acesta rezultă direct din lege sau este stabilit printr-o hotărâre judecătorească şi dacă se bazează sau nu pe principiu contributivităţii. Pe de altă parte trebuie observat că petenţii îşi legitimează interesul lor prin invocarea unei valori patrimoniale având semnificaţia unui drept câştigat, recunoscut şi executat de stat în temeiul unei legi speciale, respectiv Legea 164/2001, suficient de clară şi previzibilă la data pensionarii şi care le-a permis să-şi planifice acţiunile atât pe termen lung cât şi pe termen scurt pentru sine şi familiile lor, precum şi o anumită maniera de gestionare a bunurilor lor prezente şi viitoare. Este firesc a recunoaşte oricărei persoane o asemenea prerogativă şi orice intervenţie intempestivă a legiuitorului are, de cele mai multe ori, aşa cum este şi situaţia de faţă, ca efect afectarea substanţei dreptului în partea să cea mai importantă.
            În susţinerea tezei contrare, că reclamanţii nu deţineau un bun, s-a invocat Decizia Curţii Constituţionale nr. 871/2010 în care s-a reţinut ca acordarea suplimentului la pensie, respectiv partea de pensie ce a depăşit cuantumul contribuţiei asiguratului reprezintă politica statului în domeniul asigurărilor sociale şi nu se subsumează dreptului constituţional la pensie ca element constitutiv al acesteia şi că partea necontributivă, ca element component al pensiei de serviciu, este supusă practic condiţiei ca statul să dispună de resursele financiare pentru a o putea acorda. Ca observaţie preliminară, este de subliniat ca Curtea Constituţională nu este competentă să analizeze conformitatea legislaţiei interne cu CEDO, ci doar cu Constituţia. Din moment ce Curtea a declarat constituţională Legea nr. 119/2010, este de la sine înţeles că acest aspect rămâne definitiv tranşat. Ceea ce Curtea nu putea însă stabili este convenţionalitatea Legii, conformitatea acesteia cu CEDO.
            Apoi, este de observat că Legea nr. 164/2001 nu menţionează ca pensia de serviciu a militarilor ar fi constituita dintr-o parte contributiva şi o parte necontributivă, adică un supliment şi de altfel, nici nu avea cum să facă o astfel de menţiune, fie şi pentru simplul motiv ca militarii nu au achitat contribuţii de asigurări sociale în timpul activităţii. De asemenea, legea de mai sus nu a prevăzut niciodată faptul ca pensia de serviciu în întregul ei sau ceea ce se desemnează în decizia Curţii Constituţionale ca fiind supliment, ar fi condiţionata de existenta resurselor necesare în bugetul de stat.
      Rezulta deci, ca introducerea noţiunii de „supliment” pare să aibă rolul exclusiv de a justifica diminuarea pensiilor de serviciu prin transformarea lor în pensii de asigurări sociale. în aceeaşi decizie, Curtea Constituţionala retine ca măsura eliminării pensiilor speciale nu impune ca o sarcină excesivă asupra destinatarilor ei, întrucât se aplică tuturor pensiilor speciale, iar nu selectiv şi nu prevede diferenţieri  procedurale pentru diversele categorii cărora se adresează, pentru a nu determina ca una sau alta să suporte, mai mult sau mai puţin, măsura reducerii venitului obţinut dintr-o atare pensie. In primul rând se constata ca acest raţionament tinde să justifice numai inexistenta discriminării intre persoanele care deţin pensii de serviciu şi nu inexistenta unui bun în sensul Convenţiei. Chiar şi acest sens, se constata ca argumentele nu sunt pertinente.
            Astfel, nu toţi beneficiarii de pensii de serviciu au suportat transformarea pensiilor, pensionarii magistraţi fiind exceptaţi de la o astfel de operaţiune, deşi în toate cazurile raţiunea instituirii pensiilor de serviciu a fost aceeaşi şi anume: compensarea parţiala a restrângerilor, restricţiilor şi diferitelor incompatibilităţi la care au fost supuşi în timpul activităţii (este adevărat ca întinderea acestor restrângeri a fost diferita, dar aceasta ar justifica cel mult o diferenţiere de cuantum intre pensiile de serviciu, dar în niciun caz eliminarea lor completa).In al doilea rând, se constata ca prin transformarea în pensii de asigurări sociale, pensiile de serviciu suferă diminuări din cele mai diverse, cuprinse, în medie, între 25% şi aproximativ 70-80%, ceea ce demonstrează că, sarcinile impuse fiecărui pensionar nu pot, în niciun caz, fi considerate ca egale.
            Împrejurarea invocată de Curte, în sensul că Legea nr. 119/2010 nu prevede diferite procente de diminuare a pensiilor este adevărată, dar este absolut nerelevantă, deoarece diferenţele foarte mari de reduceri ale pensiilor, vor exista şi ele vor rezulta, nu din scăderea lor automată cu anumite procente legale, ci din aplicarea unui alt algoritm de calcul al pensiei, respectiv cel din Legea nr. 19/2000 (actuala Lege nr. 263/2010).Cu alte cuvinte, reducerile de pensii vor fi diferite, dar vor fi generate de altceva decât de aplicarea unor procente.
            În al treilea rând, este de subliniat că potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, analiza sarcinii exorbitante se realizează punctual, de la caz la caz, spre deosebire de analiza Curţii Constituţionale care nu se apleacă asupra situaţiei faptice a unei persoane care a fost lipsită, spre exemplu de 70% din pensia ce i-a fost iniţial stabilită, pentru a vedea dacă, în exemplul dat, sarcina la care a fost supus individul a fost una exorbitantă şi mult prea împovărătoare, în evident dezechilibru cu interesul public. Analiza Curţii Constituţionale se circumscrie, în limite exclusiv teoretice, raportării Constituţiei la dispoziţiile actului normativ analizat, în vreme ce instanţa de judecată trebuie să răspundă unor pretenţii concrete şi unor situaţii de fapt concrete pentru aprecierea cărora judecăţile teoretice rămân, fără îndoială, un punct de plecare, dar nu constituie, în toate cazurile, şi soluţia ce poate rezulta după o analiză concretă, iar nu aplicarea mecanică a unor considerente eminamente teoretice. În acest sens este şi jurisprudenţa CEDO conform căreia Convenţia apără drepturi reale, iar nu drepturi iluzorii, după cum accesul la o instanţă de judecată trebuie să fie efectiv, nu numai prin prisma permisiunii procedurii de sesizare a instanţei, ci şi prin analiza efectivă a pretenţiilor formulate.
            Mai mult decât atât, se poate privi pensia de serviciu pe care au primit-o reclamanţii ca fiind un „bun” în înţelesul Convenţiei întrucât această pensie le-a fost plătită perioade îndelungate de timp, de ordinul câtorva ani, prin urmare legea care o prevedea nu a rămas neaplicată, ci a fost pusă în practică, pensia trebuind interpretată în sensul în care ea reprezintă „un bun existent” şi nu doar o „speranţă legitimă” la dobândirea unui bun, respectiv un drept de creanţă împotriva Statului. În cele ce succed, vor fi analizate şi celelalte condiţii dezvoltate în Jurisprudenţa CEDO referitoare la câmpul de aplicare al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Nu se poate reţine ca serios argumentul potrivit căruia Statul a garantat constituţional reclamantului doar dreptul la pensie, nu şi cuantumul acesteia, întrucât, dreptul la pensie fiind un drept eminamente pecuniar, cuantificabil în bani, iar nu în vreo altă modalitate, garantarea sa, în absenţa luării în considerare a conţinutului concret al dreptului garantat, nu reprezintă o garanţie, ci o simplă formă fără fond, întrucât o garanţie reală se referă la un aspect cuantificabil, „palpabil” în cazul drepturilor cu un pronunţat caracter patrimonial, iar nu la un drept, considerat ca un element abstract, desprins de accepţiunea sa materială.
            Aşa cum şi Curtea de la Strasbourg a reiterat constant în jurisprudenţa sa, este de datoria Curţii şi, prin extindere, inclusiv de datoria instanţelor interne din statele semnatare ale Convenţiei, să aibă drept scop protejarea unor drepturi efective, iar nu a unor drepturi iluzorii. Or, dacă se acceptă teoria conform căreia Statul Român garantează doar dreptul la pensie, în abstract, în absenţa unei corelaţii cu suma ce reprezintă emolumentumul dreptului, înseamnă că se tinde spre ”protejarea” unor drepturi iluzorii, câtă vreme, în cazul pensiilor de serviciu, anumiţi salariaţi au optat pentru a-şi desfăşura serviciul în anumite sectoare de activitate publică, şi în considerarea răsplătirii constrângerilor şi limitărilor ce au survenit din exercitarea activităţii, prin prisma beneficierii, la vârsta pensionării, în baza unui stagiu de cotizare stabilit de lege, de o pensie al cărui cuantum să răsplătească restricţiile din timpul perioadei active, cuantum al cărui calcul nu a avut la bază ab initio principiul contributivităţii, principiu transpus în practică la calcularea pensiilor din sistemul asigurărilor sociale publice.
            Dacă se acceptă teoria garantării dreptului la pensie, şi nu la cuantumul pensiei stabilite cu ocazia plăţii primei pensii, înseamnă că un principiu asemănător ar trebui aplicat şi în privinţa garantării dreptului de proprietate (există, de altfel, păreri care şi susţin că Statul Român aplică cu succes şi această interpretare în privinţa despăgubirilor persoanelor deposedate abuziv de proprietăţii imobiliare, prin imposibilitatea de obţinere a sumelor care să compenseze privarea nelegitimă de proprietate), în sensul în care Statul Român ar garanta doar dreptul la proprietate, în abstracto, fără a crea sau susţine mecanisme juridice sau administrative eficiente şi precise care să permită şi posesia materială a bunului imobil. Atât în cazul dreptului la pensie, cât şi în cazul dreptului la respectarea proprietăţii, o garanţie eficientă şi egală este reprezentată de respectarea şi neatingerea substanţei materiale a bunului ce formează obiectul dreptului, care rămâne exclusiv o noţiune juridică. Bunul în cazul pensiei este reprezentat de suma de bani ce constituie cuantumul pensiei, în vreme ce în cazul proprietăţilor imobiliare, bunul este terenul sau clădirea în sine, iar privarea de care face vorbire jurisprudenţa Curţii trebuie raportată la aceste bunuri în materialitatea lor, iar nu la noţiunea complet abstractă a dreptului ce reprezintă dimensiunea juridică a respectivelor bunuri. [Introducem o paranteză, care nu se regăseşte în conţinutul sentinţei, cu o comparaţie mundană. Este ca şi cum dumneavoastră aţi deţine o casă cu 10 camere şi vi s-ar expropria 9, apoi vi s-ar spune că nu s-a atins dreptul, ci doar cuantumul, şi nu este nici o măsură retroactivă, căci cele 9 camere vi se vor expropria doar pentru viitor, căci pe trecut. ei, v-aţi cam bucurat de ele.]
            De altfel, o asemenea accepţiune a noţiunii de drept contrazice concepte juridice elementare precum raportul juridic, actul juridic şi dreptul subiectiv. Astfel, structura raportului juridic în general, şi a celui de asigurări sociale în special, este compusa din parţi, conţinut şi obiect, în care conţinutul raportului este dat de drepturile şi obligaţiile parţilor, iar obiectul raportului este dat în principal de actele materiale, adică din acţiunile sau inacţiunile la care părţile sunt obligate, iar în secundar de bunul material, concret, asupra căruia poarta acţiunile sau inacţiunile. Cu alte cuvinte, dreptul generic la pensie (in realitate, dreptul la o suma de bani, pensia nefiind un bun în sine, ci doar denumirea acelei sume de bani) poate reprezenta cel mult conţinutul raportului juridic de dreptul asigurărilor sociale, în timp ce suma concreta ce reprezintă cuantumul pensiei şi acţiunea fizica de plata a acesteia reprezintă obiectul raportului juridic. Or, ignorarea cuantumului concret al pensiei echivalează practic cu inexistenta raportului juridic, deoarece îl lipseşte de unul din elementele constitutive şi anume obiectul.
            De asemenea, actul juridic care generează raportul juridic de asigurări sociale (ex. încadrarea în sistemul public însoţita de plata contribuţiilor de asigurări sociale, încadrarea în sistemul militar etc.) trebuie să aibă un obiect care este însuşi obiectul raportului juridic pe care îl generează şi constă în principal în acţiunile sau inacţiunile la care părţile sunt obligate, iar în subsidiar din bunul la care se refera aceste acte materiale. Una din condiţiile obiectului actului juridic este aceea ca el să fie determinat sau determinabil, aceasta însemnând în cazul bunurilor de gen, cum sunt banii, fie ca suma să fie stabilita în concret, fie ca ea să poată fi determinata în concret pe baza unor criterii clare. Acelaşi raţionament subzistă şi în cazul dreptului subiectiv care consta în prerogativa titularului de a pretinde o anumită conduită din partea celui obligat, constând în a da ceva, unde „ceva” reprezintă suma de bani concretă ce reprezintă pensia.
            De asemenea, este lesne de constatat că în lipsa determinării sumei concrete, nu se poate stabili nici conduita persoanei obligate şi, implicit, nici dreptul subiectiv al beneficiarului. Reclamanţii au avut prin urmare, la data intrării în vigoare a Legii 119/2010, un bun actual în accepţiunea Convenţiei astfel că urmează a se analiza dacă există o ingerinţă a autorităţilor publice în exercitarea dreptului la respectarea bunului, ingerinţă care să fi avut ca efect privarea reclamanţilor de bunul lor în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al art.1 din Protocolul 1 la Convenţie. Partea a doua a art.1 din Protocolul nr.1 statuează 3 condiţii în care privarea de un bun nu reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate al titularului asupra acelui bun, după cum urmează:
            1) privarea de bun să fie prevăzută de lege, adică de normele interne aplicabile în materie;
            2) să fie impusă de o cauză de utilitate publică şi
            3) să fie conformă cu principiile generale a dreptului internaţional. Jurisprudenţa organelor Convenţiei a mai adăugat la acestea 2 condiţii specifice situaţiei de privare de proprietate şi anume: necesitatea indemnizării corespunzătoare a titularului dreptului şi orice limitare a dreptului de proprietate trebuie să fie proporţionala cu scopul avut în vedere la instituirea ei.
            1. Cu privire la prima condiţie, respectiv ingerinţa să fie prevăzută de lege, se apreciază ca fiind satisfăcută în cauza de faţă întrucât desfiinţarea pensiei de serviciu s-a realizat printr-un act normativ de forţa legii, lege rezultată ca urmare a asumării răspunderii de către Guvern în faţă Parlamentului. Însă legea trebuie să fie suficient de clară şi previzibilă. Previzibilitatea poate avea însă şi un sens mai extins, privind nu doar calitatea legii în vigoare, ci şi posibilitatea de a modifica legile pentru viitor. Persoanele au astfel un drept la continuitatea acţiunii statale. Acest drept presupune că statul nu poate încălca încrederea legitimă a persoanelor în continuitatea acţiunii sale. Reclamanţii sunt beneficiarii unei pensii de serviciu de mai mulţi ani, moment în care nu s-a pus problema schimbării legii.
            În acest context al previzibilităţii legii este deosebit de relevanta practica legislativa interna în domeniul asigurărilor sociale. Or, se constată că România nu a cunoscut perioade de diminuare a pensiilor aflate în plată, dimpotrivă legiuitorul roman aplicând constant principiul protejării drepturilor câştigate, modificările legislative presupunând indexări sau majorări ale acestor drepturi. Mai mult, chiar şi în perioade de dificultăţi economice sau în care s-au aplicat reforme substanţiale în sistemul de pensii, ce au presupus recalculări ale pensiilor, legiuitorul a prevăzut menţinerea în plată a pensiei mai mari, putând fi amintita aici OUG nr. 4/2005, aplicabilă, este adevărat, sistemului public de pensii, dar relevantă pentru optica legislativă.
            Or, această practica legislativă, întărită de discursul public atât politic, sindical, cat şi al societăţii civile, a creat convingerea populaţiei că drepturile de pensie nu pot fi afectate în sens negativ, Legea nr. 119/2010 având deci un vădit caracter imprevizibil. Mai mult, instanţa constată că Legea nr. 119/2010 are efect retroactiv deoarece se aplică unor situaţii juridice născute sub imperiul unei legi anterioare, respectiv ale Legii nr. 164/2001. Mai mult, raportul juridic de dreptul asigurărilor sociale legat între reclamanţi şi stat a fost definitivat la momentul ieşirii la pensie şi emiterii primei decizii de pensionare, dată la care atât drepturile şi obligaţiile părţilor, cât şi conţinutul lor concret, au fost fixate clar şi definitiv. Ulterior acestui moment, singura problemă care se mai ridică una de executare a obligaţiilor şi nu de stabilire a lor.
            Trebuie precizat că raportul juridic de dreptul asigurărilor sociale prezintă unele aspecte particulare, unul fiind acela că obligaţiile reciproce ale părţilor nu se nasc în acelaşi moment, putându-se vorbi astfel de un moment al naşterii raportului juridic şi de unul al definitivării lui. Mai exact, momentul încadrării în muncă a salariatului, naşte obligaţia acestuia de a plăti contribuţiile de asigurări sociale şi dreptul corelativ de a obţine o pensie al cărei cuantum este incert la acest moment, drept condiţionat de îndeplinirea condiţiilor pe care legiuitorul le va fixa la un moment dat (cu alte cuvinte, este un drept sub condiţie pur potestativă din partea celui care se obligă, statul fixând unilateral condiţiile şi cuantumul pensiei). În momentul în care se constată că sunt îndeplinite condiţiile de pensionare stabilite pentru un moment dat în timp de lege şi se emite decizia de pensionare, dreptul la pensie devine cert, în cuantumul stabilit de legislaţia în vigoare la momentul emiterii deciziei, născându-se corelativ obligaţia statului de a plăti acest cuantum al pensiei pe viitor, iar raportul juridic fiind definitiv fixat.
            Desigur, situaţia pensionarilor militari este una specială, aceştia având beneficiul de a nu fi supuşi obligaţiei de plată a contribuţiei de asigurări sociale, aceasta neînsemnând însă că în momentul emiterii deciziei de pensionare, raportul juridic nu este definitivat. O altă particularitate a acestui tip de raport juridic constă în faptul că statul deţine un control permanent şi total asupra obligaţiilor reciproce ale părţilor, având astfel puterea de a face previziuni şi de a regla oricând eventualele deficite ale bugetelor implicate. Astfel, statul este cel care poate decide oricând pe parcursul activităţii unui salariat, să introducă obligaţia plăţii contribuţiilor de asigurări sociale sau să le mărească valoarea.
            De asemenea, statul poate să modifice condiţiile de pensionare oricând până în preziua ieşirii la pensie a unei persoane, putând astfel să îngreuneze condiţiile cu consecinţa amânării pensionării şi realizării astfel a unor economii bugetare. Mai mult şi mai ales, statul are posibilitatea de a modifica în preziua ieşirii la pensie a unei persoane, însăşi cuantumul pensiei ce se va plăti, în sensul diminuării ei, astfel încât să se realizeze şi de aceasta dată anumite economii băneşti. Se observă deci că salariatul este, până la definitivarea raportului juridic de asigurări sociale, într-o permanentă dependentă faţă de politica statului în materie, fiind expus unei stări constante de incertitudine şi fiind nevoit să se supună oricăror măsuri financiare pe care statul le-ar putea impune la un moment dat.
            Or, pentru a conferi totuşi certitudine şi stabilitate raportului juridic de asigurări sociale, pentru a evita expunerea persoanei la abuzuri şi măsuri discreţionare, cu consecinţe patrimoniale şi nu numai deosebit de grave, ţinând seamă de situaţia vulnerabilă în care se afla persoana pensionată care se presupune că şi-a diminuat considerabil capacitatea de muncă din cauza vârstei şi, eventual, a bolii, se impune oferirea unui instrument de protecţie adecvat. Acest instrument constă în garantarea dreptului asupra cuantumului concret al pensiei astfel cum a fost el fixat de stat, aceasta presupunând evident nediminuarea lui pe viitor. În acest context trebuie precizat că nu s-ar putea imputa pensionarului lipsa de prevedere a statului care ar putea avea ca efect la un moment dat crearea unui dezechilibru în sistemul de pensii, deoarece statul a avut la îndemână toate mijloacele pentru a previziona şi controla evoluţia sistemului. Desigur, nu i se poate interzice statului, după cum de altfel s-a arătat mai sus, ca la un moment dat, acesta să hotărască diminuarea pensiilor, dar această măsură nu s-ar putea aplica pensiilor deja aflate în plată, ci numai celor ce se vor naşte pe viitor. Cu alte cuvinte, concluzionând, dreptul la pensie este supus legii sub imperiul căreia s-a născut, adică legii aplicabile la momentul emiterii deciziei de pensionare, în caz contrar încălcându-se atât principiul neretroactivităţii legii, cât şi stabilitatea şi certitudinea raporturilor juridice.
            2. Analizând cea de-a doua condiţie, respectiv să existe un scop legitim pentru luarea măsurii de a desfiinţa pensia de serviciu instanţa reţine următoarele: Guvernul a arătat în expunerea de motive a Legii 119/2010 că „se impune adoptarea unor măsuri cu caracter excepţional, prin care să se continue eforturile de reducere a cheltuielilor bugetare şi în anul 2010” datorită evoluţiei crizei economice în anul 2009 şi extinderea acesteia în cursul anului 2010 precum şi acordurile de împrumut cu organismele financiare internaţionale. În ceea ce priveşte reducerea cheltuielilor bugetare, se constată că legiuitorul s-a rezumat la a prezenta un scop general, fără a oferi însă şi informaţiile necesare pentru a se aprecia asupra realităţii acestui obiectiv, asupra necesitaţii luării masurilor, asupra impactului pe care acestea îl vor avea etc. Astfel, legiuitorul nu indică, de exemplu, cuantumul tuturor pensiilor aflate în plată, cuantumul pensiilor calificate ca „speciale”, cuantumul bugetului asigurărilor sociale pe anul 2010 şi pe anii anteriori, al sumei alocate de la bugetul de stat, al reducerii ce se va realiza prin transformarea pensiilor de serviciu, numărul total al pensionarilor, numărul pensionarilor de serviciu şi, mai ales, de ce această era singura măsură posibilă pentru reechilibrarea bugetară.
            Faţă de această surprinzătoare lipsă, în condiţiile în care numărul celor afectaţi de schimbarea modalităţi de plată a drepturilor de pensie depăşeşte o sută de mii de persoane, nu se poate decât specula că scopul legitim avut în vedere de legiuitor ar fi fost reflectat de interesul public. Însă, şi acest interes public nu trebuie să rămână într-o conotaţie exclusiv abstractă în care devine imposibil de evaluat şi cuantificat. Dimpotrivă, el trebuie prezentat într-o manieră cât se poate de concretă, pe bază de cifre şi realităţi concrete, pentru a se putea aprecia în ce măsură reprezintă într-adevăr un argument serios sau este doar un pretext pentru a da o aparenţă de fundamentare economică unei legi prin care se reduce substanţial cuantumul unor pensii, dar se omite a se explica, în termeni economici, cum se stimulează dezvoltarea economică a ţării şi care este cuantumul economiei bugetare realizate, raportat la efortul bugetar anual de plată a tuturor pensiilor.
            În ceea ce priveşte cea de-a doua motivaţie, referitoare la acordurile de împrumut cu organismele financiare internaţionale, se constată că legiuitorul nu a indicat în concret nici la ce acorduri face referire şi  nicio clauză relevantă din cuprinsul acestora din care să rezulte că recalcularea pensiilor de serviciu ar fi reprezentat o condiţie impusă statului român. Mai mult, chiar dacă aceste acorduri conţin promisiunea guvernului de a adopta prevederile legale în discuţie nu înseamnă că acei creditori au stabilit unilateral aceste condiţii, ei limitându-se la a indica obiectivele ce urmează a fi atinse (ex. reducerea cheltuielilor bugetare), însă alegerea celor mai adecvate măsuri rămâne la discreţia Statului. Or, daca masurile de recalculare a pensiilor de serviciu ale anumitor categorii de foşti angajaţi din sectorul bugetar în sensul diminuării acestora sunt calificate ca având natura juridică a unor măsuri cu caracter excepţional, atunci este cu totul evident că Legea 119/2010 nu s-ar putea întemeia pe art. 53 din Constituţia revizuită deoarece lipseşte una din cele două caracteristici esenţiale, care ar permite evocarea sa, şi anume caracterul temporar, limitat în timp, efectul recalculării pensiilor fiind unul definitiv şi nu temporar. Legiuitorul a încercat să suplinească lipsa unei motivări adecvate pentru aceste măsuri, prin inserarea unor consideraţii de ordin general în preambuluri unui act normativ ulterior, respectiv OUG nr. 59/2011 în care se arată următoarele :
            „În temeiul Legii 119/2010 privind stabilirea unor masuri în domeniul pensiilor, s-a dispus recalcularea tuturor pensiilor speciale prin determinarea punctajului mediu anual şi a cuantumului fiecărei pensii, utilizându-se algoritmul de calcul prevăzut de legislaţia în domeniul asigurărilor sociale, în scopul asigurării egalităţii de tratament pentru toţi beneficiarii sistemului public de pensii, având în vedere exigentele subliniate de puterea judecătorească în cadrul controlului jurisdicţional exercitat cu ocazia aplicării Legii nr. 119/2010,  În vederea instituirii unor masuri legislative pe baza cărora instituţiile implicate să poată realiza toate procedurile administrative necesare stabilirii drepturilor de pensie intr-un mod obiectiv şi justificat, se impune instituirea unei etape de revizuire a cuantumului pensiilor, cu respectarea principiului contributivităţii şi egalităţii, scopul fiind acela de a se stabili în mod just şi echitabil drepturile de pensie pe care persoanele vizate de prezenta ordonanţa de urgenta sunt îndreptăţite să le primească, astfel încât acestea să aibă posibilitatea să identifice şi să depună la casele teritoriale de pensii toate documentele doveditoare ale veniturilor realizate pe parcursul întregii activităţi profesionale. Deoarece aceste împrejurări vizează interesul public şi constituie elementele unei situaţii extraordinare, ce nu suferă amânare, se impune adoptarea de masuri imediate pentru reglementarea unor aspecte în scopul revizuirii pensiilor recalculate prevăzute la art. 1 lit. c)—h) din Legea nr. 119/2010. în temeiul art. 115 alin. (4) din Constituţia României, republicată, Guvernul României adoptă prezenta ordonanţă de urgenţă”. Nu s-a precizat în concret care sunt acele exigenţe subliniate de puterea judecătorească cu prilejul controlului jurisdicţional exercitat cu ocazia aplicării Legii nr. 119/2010, şi cu atât mai puţin rezultă din modalitatea de reglementare scopul asigurării egalităţii de tratament pentru toţi beneficiarii sistemului public de pensii.
            3. Cu privire la cea de-a a treia condiţie, respectiv ca ingerinţa să fie proporţională cu scopul legitim urmărit, instanţa are în vedere că trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit (cauza Pressos Compania Naviera să şi alţii contra Belgiei şi cauza Străin şi alţii împotriva României). Pentru a stabili dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru şi în special dacă nu obligă pe contestatoare să suporte o sarcină disproporţionată, trebuie să se ia în considerare modalităţile de compensare prevăzute de legislaţia naţională. În această privinţă Curtea a statuat deja, că fără plată unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului, privarea de proprietate constituie, în mod normal o atingere excesivă şi că lipsa totală a despăgubirilor nu poate fi justificată în domeniul art.1 din Protocolul nr.1 decât în cazuri excepţionale (cauza Ex Regele Greciei şi alţii împotriva Greciei; cauza Broniowski împotriva Poloniei). În orice caz, după cum s-a pronunţat deja Curtea, dacă o reformă radicală a sistemului politic şi economic al unei ţări sau situaţia să financiară poate justifica, în principiu, limitări draconice a despăgubirilor, atare circumstanţe nu pot fi formulate în detrimentul principiilor fundamentale care decurg din Convenţie, cum ar fi spre exemplu principiul egalităţii şi cel al autorităţii şi efectivităţii puterii judecătoreşti (cauza Broniowski). Cu atât mai mult absenţa totală a despăgubirilor nu se poate justifica nici măcar în context excepţional, în prezenţa unei atingeri aduse principiilor fundamentale consacrate prin Convenţie.
            Temeiul legal al obligaţiei de indemnizare a fost găsit de Curte tot în dispoziţiile art.1 din Protocolul nr.1, Curtea ajungând la concluzia că această obligaţie decurge implicit din acest text, luat în ansamblul său. Curtea a statuat în sensul că în absenţa unei indemnizări art.1 din Protocolul nr.1 n-ar asigura decât o protecţie iluzorie şi eficace a dreptului de proprietate în totală contradicţie cu dispoziţiile Convenţiei. Privarea de proprietate impune aşadar obligaţia Statului de a-l despăgubi pe proprietar pentru că, fără plată unei sume rezonabile raportate la valoarea bunului ea constituie o atingere excesivă a dreptului la respectarea bunurilor sale, prevăzut de art.1 din Protocolul nr.1. Imposibilitatea de a obţine fie şi o despăgubire parţială dar adecvată în cadrul privării de proprietate, constituite o rupere a echilibrului între necesitatea protecţiei dreptului de proprietate şi exigenţele de ordin procedural. În lumina considerentelor expuse se constată că Legea 119/2010 şi OUG 59/2011 nu oferă reclamanţilor posibilitatea de a obţine despăgubiri pentru privarea de proprietate în cauză. Mai mult, desfiinţarea pensiei de serviciu concomitent cu înlocuirea acesteia cu pensia de asigurări sociale echivalează în concret cu imposibilitatea reclamanţilor de a-şi mai recupera vreodată diferenţa reprezentând sumele de bani rezultate din pensia de serviciu şi pensia de asigurări sociale au dus la ruperea în defavoarea acesteia a justului echilibru ce trebuie păstrat între protecţia dreptului de proprietate şi cerinţele interesului general.
            În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care în cauza Pravednya v. Rusia a decis că există o încălcare a art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie prin revizuirea, prin acte normative/administrative a unei pensii stabilite pe cale judecătorească. Şi în această cauza Curtea a reţinut că o „cerere” cu privire la dreptul la pensie poate constitui „bun” în înţelesul art.1 din Protocolul nr.1 dacă este suficient de bine stabilită pentru a fi aplicată, iar o lipsire de proprietate potrivit unei legi ulterioare poate fi justificată doar de „ interesul public”, interes care poate justifica o schemă eficientă şi armonioasă de Pensii, de dragul căreia Statul îşi poate modifica legislaţia. Totuşi posibilul interes al Statului de a asigura o aplicare uniformă a legii pensiilor nu poate viza retroactiv recalcularea unei pensii stabilite pe cale judiciară. Curtea a considerat că, lipsind reclamantul de dreptul de a beneficia în cuantumul stabilit în hotărârea finală, Statul încalcă justul echilibru între interesele în discuţie, cel general şi cel individual. Mai observă instanţa că, procedându-se la recalcularea pensiei şi la lipsirea reclamanţilor de cea mai mare a dreptului de pensie deja câştigat s-a adus atingere chiar substanţei dreptului de proprietate al acesteia, atingere care în concepţia instanţei europene, este incompatibilă cu dispoziţiile art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie. În speţa de faţă, micşorarea cu 10 - 50% a cuantumului pensiei are fără doar şi poate o asemenea semnificaţie, contrar celor lapidar enunţate de Curtea Constituţională care a constatat că ar fi vorba numai de o limitare a dreptului şi nu de o pierdere a dreptului în substanţa sa.
            Însă, după cum a constatat Curtea Europeana a Drepturilor Omului în cauză Sporrong et Lonnroth contra Suediei, limitările aduse dreptului de proprietate de către autorităţile statale au făcut ca acesta să devină „precar” cu consecinţe asupra valori bunurilor ce formează obiectul acelui drept. Acest aspect este enunţat în cauza Muller versus Austria, prin care s-a decis în sensul că „o reducere substanţială a nivelului pensiei ar putea fi considerată ca afectând substanţa dreptului de proprietate şi chiar a însuşi dreptului de a rămâne beneficiar al sistemului de asigurări la bătrâneţe”. Curtea a decis ca, şi dacă Statul reduce temporar pensia în situaţii de recesiune economică rapidă, rămâne totuşi un corp de principii de la care acestuia îi este interzis să deroge şi a considerat esenţial să examineze dacă dreptul la securitate socială a fost atins în substanţa să – în cauza Kjartan Ásmundsson c. Islanda, cererea nr. 60669/00, 2005. În speţă, se constată în primul rând că povara măsurilor de reechilibrare a bugetului de asigurări sociale a fost suportată de o mică parte din pensionari şi anume doar de beneficiarii pensiilor de serviciu, adică de mai puţin de 10% din cele 4 milioane de pensionari, fără ca statul să ofere explicaţii pertinente cu privire la motivele acestei alegeri. Măsura transformării pensiilor de serviciu în pensii obişnuite nu a respectat cerinţa justului echilibru, fiind evident că o astfel de măsură care a ţintit în special categorii de foşti salariaţi cu o carieră şi grad de specializare cu mult peste media celorlalţi pensionari, nu a produs efectele pretinse, respectiv nu a redus semnificativ pasivul bugetar reprezentat de plată tuturor pensiilor, de vreme ce Statul a continuat să plătească peste 4 milioane de pensii în aproximativ acelaşi cuantum.
            În al doilea rând, în cazul individual al reclamanţilor, reducerea pensiei într-un procent de aproximativ 75% (de la 6.049 lei la 1.462 lei) nu se justifică, prin prisma proporţionalităţii sarcinii impuse, câtă vreme cuantumul tuturor celorlalte pensii, în contextul crizei economice pentru depăşirea căreia s-a susţinut că s-a luat măsura eliminării pensiilor de serviciu, cu o singură excepţie, respectiv cea a categoriei magistraţilor pensionari, nu a fost diminuat prin reduceri. Împrejurarea invocată de stat în sensul că măsura se aplică tuturor categoriilor de pensionari vizaţi de Legea nr.119/2010, deşi adevărată, nu este relevantă, deoarece o sarcină rezultată din pierderea unei sume de bani nu devine mai uşor de suportat pentru că şi alţi pensionari, destul de puţini la număr raportat la întreaga categorie a pensionarilor aflaţi în situaţii identice, suportă aceeaşi diminuare sau una apropiată ca şi cuantum. Rămâne însă esenţial ca orice măsură luată de către Stat, prin prisma jurisprudenţei CEDO, în respectarea şi aplicarea Protocolului nr.1, să se justifice în mod obiectiv, or din această perspectivă, se poate reţine că: nu se cunoaşte cu exactitudine care este economia bugetară realizată raportat la nivelul efortului bugetar presupus de plata a peste 4 milioane de pensii; nu se explică cum măsura de transformării unor pensii, măsură ce a presupus prin scăderi semnificative ale cuantumului pensiilor aflate în plată pentru un procent de aproximativ 10% dintr-un total de peste 4 milioane de pensii, a putut ajuta în mod real la depăşirea unei situaţii economice dificile.
            Necunoscându-se răspunsul la aceste întrebări, nu se poate extrage decât o singură concluzie, şi anume că, în acord cu jurisprudenţa CEDO în materia respectării dreptului de proprietate, reclamantului recurent i-a fost stabilită o sarcină deosebit de împovărătoare, în raport de interesul comunităţii, ceea ce a condus la un evident dezechilibru între cerinţele satisfacerii interesului general şi imperativul respectării dreptului de proprietate al recurentului reclamant. Pentru toate aceste motive instanţa consideră că prin recalcularea pensiei de serviciu şi transformarea acesteia în pensie de asigurări sociale, în baza legii 119/2010, au fost încălcate dispoziţiile  art.1 din Protocolul nr.1
            Referitor la dreptul de acces la justiţie Tribunalul a statuat anterior asupra încălcărilor despre care s-a făcut vorbire, chiar daca prin decizia 871/2010 Curtea Constituţională a decis ca dispoziţiile Legii privind stabilirea unor măsuri în domeniu pensiilor sunt constituţionale în raport cu criticile formulate, din următoarele considerente: Dimpotrivă, instanţele judecătoreşti sesizate cu soluţionarea litigiului sunt obligate în temeiul prevederilor art.20 din Constituţie şi a obligaţiilor pe care România şi le-a asumat în urma ratificării acestor pacte convenţii şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului să ignore legile interne şi interpretările Curţii Constituţionale care contravin acestor reglementări internaţionale. Chiar dacă prin decizia Curţii Constituţionale s-a analizat conformitatea noii legi cu anumite dispoziţii constituţionale pe care Curtea le-a analizat în limitele investirii sale, în egală măsură nu se poate ignora că această decizie nu poate să acopere prin problema de drept analizată şi prin considerentele acolo expuse toate aspectele referitoare la speţa dedusă judecăţii; concordanţa legii 119/2010 cu textele constituţionale pe care Curtea a constatat-o cu toată ampla motivare asupra ameninţării la adresa stabilităţii economice nu se poate substitui aprecierii instanţelor în orice situaţie în care sunt invocate încălcări ale unor drepturi.
            Instanţele interne independente şi imparţiale, care alcătuiesc puterea judecătorească în accepţiunea Legii 304/2004 sunt şi trebuie să rămână singurele care au plenitudine de competenţă şi singurele investite cu puterea de a aprecia în litigiile cu care sunt sesizate, dacă trebuie să aplice un text de lege dintr-o lege internă sau să aplice direct o normă internaţională în baza prevederilor art.20 alin 2 din Constituţie. Aşadar a nega prerogativa instanţelor de a aprecia ele însele în mod independent şi imparţial asupra modului de aplicare şi interpretare a unei legi sub motivul că o anumită interpretare a aceleiaşi legi a fost făcută de Curtea Constituţională înseamnă a le nega acestora puterea (şi obligativitatea) de a soluţiona pretenţia dedusă judecăţii, ceea ce ar însemna practic un regretabil regres în evoluţia statului de drept, din perspectiva cerinţelor primului paragraf al art.6 din Convenţie. Chiar Curtea Constituţională prin decizia nr. 1344 din 09.12.2008 a reţinut faptul că nu are atribuţia de a rezolva conflictul unui act normativ intern cu legislaţia supranaţională, aceasta revenind instanţelor judecătoreşti arătând: „ de altfel instanţelor judecătoreşti le revine sarcina de aplicare directă a legislaţiei comunitare atunci când legislaţia naţională este în contradicţie cu acesta”.
            Obligativitatea judecătorului naţional de a aplica cu prioritate reglementările internaţionale faţă de legislaţia internă, chiar dacă s-a procedat la verificarea constituţionalităţii acesteia de către Curtea Constituţională a fost statuată şi în materia dreptului comunitar care are de asemenea preeminenţă faţă de dreptul intern la fel ca şi prevederile internaţionale referitoare la protecţia juridică a drepturilor omului Acest principiu al supremaţiei dreptului comunitar a fost consacrat prin Hot. Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene din 15.07.1964 – Costa E.N.E.L şi Cauza Amministratione delle finanze deloo Stato c. Simmenthal, prin care s-a statuat că „Judecătorul naţional însărcinat să aplice în cadrul competenţei sale dispoziţiile dreptului comunitar are obligaţia de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, împotriva oricărei dispoziţii contrare a legislaţiei naţionale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aşteptat eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau de instanţa de contencios constituţional”.Aplicând cu prioritate reglementările internaţionale privitoare la drepturile omului sau dreptul comunitar instanţele de judecată nu depăşesc limitele judecătoreşti şi nu îşi arogă atribuţii specifice celorlalte puteri în stat (legislativă şi executivă) deoarece nu creează noi norme ci la aplică pe cele internaţionale existente în defavoarea celor interne, norme internaţionale care, prin ratificare sau prin aderarea României la Uniunea Europeană au devenit parte a dreptului intern.
            Faţă de considerentele expuse instanţa constată că pretenţiile reclamanţilor sunt întemeiate şi în consecinţă urmează să admită contestaţia formulată, să anuleze deciziile nr. 33848/22.12.2010, nr. 88297/31.12.2010, nr. 32658/31.12.2010, nr. 80311/31.12.2010, nr. 97625/1.01.2011, nr. 80602/31.12.2010, nr. 86056/30.12.2010, nr. 41660/31.12.2010, nr. 73885/31.12.2010, nr. 42382/31.12.2010, emise de pârât. Totodată, instanţa va obliga pârâtul la plata către fiecare reclamant  a diferenţei dintre pensia de serviciu stabilita conform Legii nr. 164/2001 sau Decr. nr. 214/1977, plătita în decembrie 2010 şi pensia încasată pe perioada 1.01.2011 până la emiterea unei eventuale noi decizii de recalculare, actualizată cu indicele de inflaţie, plus dobânzi legale aferente, calculate pana la data plăţii efective a plăţii iniţiale de serviciu. Cu referire la anularea deciziilor de mai sus, paratul a susţinut ca o astfel de măsură nu    s-ar mai justifica deoarece OUG nr.1/2011 a prevăzut că pensiile vor fi supuse unei noi operaţiuni de recalculare după ce se vor obţine toate adeverinţele doveditoare ale veniturilor militarilor şi ca pana la acel moment se vor menţine în plata pensiile de serviciu nediminuate. Instanţa constata ca aceasta apărare nu poate fi primită şi că există în continuare un interes în anularea deciziilor pentru următoarele motive:
            În primul rând, prin prezenta sentinţa instanţa a înlăturat „de plano” , de principiu, dreptul statului de a transforma pensiile de serviciu în pensii în sensul Legii nr.19/2000, rezultând astfel ca o astfel de recalculare va fi nelegală indiferent dacă este făcută printr-o singură decizie sau va fi urmată de noi decizii de revizuire, astfel încât interesul reclamanţilor de a-si vedea recunoscut dreptul la păstrarea pensiile de serviciu nu poate fi tăgăduit. În al doilea rând, din interpretarea sistematică a art. 6 şi 7 din OUG nr. 1/2011, rezultă cu claritate că menţinerea în plată a pensiilor de serviciu din decembrie 2010, pe tot parcursul anului 2011, este numai aparentă sau, în orice caz, numai provizorie, deoarece după emiterea deciziilor de revizuire se va face o regularizare retroactivă a pensiei, pentru întreaga perioadă 01.01.2011 - 31.12.2011, în funcţie de noul cuantum rezultat, urmând, fie ca pensionarul să restituie sumele primite în plus, fie organul de pensii să achite un supliment. Cum cel mai probabil noile cuantumuri ale pensiei recalculate în baza Legii nr. 19/2000 vor fi mai mici decât pensia militară de serviciu stabilită potrivit Legii nr. 164/2001 (eliminarea privilegiilor prin diminuarea pensiei de serviciu fiind obiectivul declarat public al Legii nr.119/2010), rezultă că militarii pensionaţi vor fi supuşi unei noi privaţiuni, prin obligarea lor la restituirea retroactivă a unei părţi a pensiei, al cărei cuantum le este cu totul necunoscut în prezent, situaţia lor materială fiind supusă în această perioadă de tranziţie unei vădite stări de incertitudine. Cu alte cuvinte, menţinerea în plată în anul 2011 a pensiei de serviciu, prevăzută de art. 6 din OUG nr. 1/2011, nu este consecinţa recunoaşterii de către statul român a dreptului militarilor de a primi în continuare această pensie, ci un simplu act de creditare temporară a acestora, însoţit evident de obligaţia de restituire ulterioară a sumelor cu care au fost împrumutaţi, adică a diferenţei de pensie tolerate în plată.
            OUG nr. 1/2011 justifică menţinerea în plată a pensiei de serviciu prin imposibilitatea practică a beneficiarilor de pensii de a obţine actele doveditoare ale veniturilor lor, în scurtul interval de 5 luni stabilit de Legea nr. 119/2010 (01.08.2010 -31.12.2010) şi în consecinţă, inversează sarcina probei, stabilind în sarcina unităţilor deţinătoare obligaţia furnizării datelor (art. 1, alin. 2) şi într-un termen de 9 luni, deci aproape dublu. Se constată însa că, deşi legiuitorul îşi recunoaşte propria greşeală de legiferare produsă prin art.2 din HG nr. 735/2010 şi chiar abrogă acest act normativ, nu o oferă beneficiarilor o protecţie corelativă, de exemplu, prin menţinerea definitivă pe parcursul anului 2011 a pensiei de serviciu aflate în plată în decembrie 2010, expunându-i pe aceştia unei stări de incertitudine financiară. Se observă că art. 2 din HG nr. 735/2010 a stabilit în sarcina beneficiarilor de pensii de serviciu o sarcină disproporţionată şi excesivă, constând în obligarea lor la procurarea actelor doveditoare ale veniturilor, sarcina care, pe de o parte, produce în majoritatea cazurilor efecte în detrimentul acestor persoane (deoarece duce la diminuarea pensiilor), iar pe de altă parte, s-a dovedit în timp imposibil de îndeplinit, chiar din cauza statului, ale cărui instituţii din sistemul naţional de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, precum şi din sistemul administraţiei penitenciarelor, fie nu au putut procesa în timp util cererile beneficiarilor, fie nu au păstrat evidenţe complete şi corecte ale datelor solicitate. Or, pentru suportarea acestei sarcini excesive, statul ar fi trebuit să instituie în favoarea beneficiarilor măsuri de protecţie adecvate, cea mai potrivită fiind menţinerea definitivă în plată a pensiei de serviciu, pe toată perioada de tranziţie.

joi, 16 februarie 2012

Contestaţie admisă favorabil Tribunalul Dolj


Tribunalul DOLJ

DOLJ

Dosare

Informaţii detaliate despre dosar


Numãr unic dosar:
15693/63/2011
Înregistrat în data de:
27.06.2011
Obiect dosar:
contestaţie decizie de pensionare
Materia juridicã:
Asigurări sociale
Stadiu procesual:
Fond
Părţi:
MARINESCU GABRIELA : ContestatorCASA DE PENSII A MINISTERULUI APĂRĂRII NAŢIONALE : Intimat

CĂI DE ATAC:

Tip acţiune
Data declarare
Cine declara
Pagina 1


TERMENE DE JUDECATÃ:

Detalii
05/09/2011
Amână cauza
Solutie: administrare probe
03/10/2011
Amână cauza
Solutie: administrare probe
14/11/2011
Amână cauza
Solutie: administrare probe
12/12/2011
Amână cauza
Solutie: probe
30/01/2012
Amână cauza
Solutie: administrare probe
13/02/2012
Soluţionare
Solutie: Admite contestaţia. Dispune anularea deciziei nr. 61326 din 19.08.2011, privind revizuirea pensiei, emisă de Casa Sectorială de Pensii a Ministerului Apărării Naţionale. Menţine drepturile de pensie stabilite prin decizia nr. 0105464/19.11.2004, emisă de intimată. Definitivă şi executorie. Cu recurs.
Pagina 1