EMULUL
MARELUI MOGUL
Deşi iniţial l-am
admirat pentru impresionantul bagaj intelectual şi profesional cu care se
prezenta în faţa noastră, a muritorilor de rând, candidatul la postul de
premier al României, admiraţia a început să scadă vertiginos pe măsură ce mi se
dezvăluiau unele din trăsăturile sale de caracter. Aşa cum se vedeau de la
distanţa care ne separă, atât în spaţiu cât şi în plan social, că doar nu am
privilegiul de a mă număra printre apropiaţii sau cunoştinţele domniei sale.
Poliglot, titrat,
distins şi reputat universitar, istoric cu o bogată activitate ştiinţifică,
diplomat ajuns în vârful ierarhiei, şef al unui important serviciu secret,
Mihai Răzvan Ungureanu părea predestinat a fi păstorul plin de calităţi care să-şi
conducă, cu înţelepciune, turma în văile mănoase ale prosperităţii şi bunăstării,
scoţându-ne din mocirla în care ne tot afundăm în ultima vreme. Un nou Moise,
care să-şi conducă poporul spre un nou Canaan, ce mai încoace şi-ncolo!
Din păcate, pe măsura
ce treceau orele ce-l despărţeau de anunţul desemnării sale, au început să apară,
din trecut sau de aiurea, scheleţi uitaţi prin dulapuri, fantome sau vârcolaci
proaspeţi care muşcau cu aviditate din imaginea sa imaculată, menită să
revigoreze un partid muribund ce-şi trăgea ultimele suflări din creditul pe
care i-l mai acordau cei ce, peste puţină vreme, vor merge la urne, cântând din
fluiere de os (cum scria, cândva, un prieten drag al copilăriei mele, poetul
Rodiian Drăgoi).
Astfel, ne-am
reamintit plecarea sa deloc onorabilă din funcţia de ministru de externe,
premierul de atunci cerându-i demisia pentru că-l lucrase pe la spate, cum se
spune în popor. Lucrătura care nu poate caracteriza, niciunde şi nicicând, un
om de onoare şi caracter!
Înainte de a pleca,
cu coada între picioare, din înalta demnitate publică, Mihai Răzvan Ungureanu a
emis un ultim ordin, prin care dubla salariul funcţiei de coordonator adjunct
al centrului SECI din Viena, pe care urma să o ocupe. Fapt ce iarăşi spune
multe despre caracterul proaspătului premier. După doar nouă luni preşedintele
Băsescu, care intuise în el calităţi pe placul domniei sale, l-a numit şef al
spionajului extern, oficină care, după exemplul surorii ei mai mari, C.I.A.,
atunci când consideră că e nevoie, ăşi bagă adânc nasul şi prin oalele interne,
că doar cine s-o tragă la răspundere?
Legat cu parâme groase şi noduri strânse,
marinăreşti, de preşedintele Băsescu, şeful S.I.E. a acceptat ca acesta să-l
folosească în scopuri politice şi s-a avântat cu sârg în activităţile legate de
constituirea noului guvern, deşi avea o interdicţie legală expresă de a face
acest lucru. Mai mult, îşi declară şi opţiunile sale politice de dreapta, deşi
calitatea pomenită mai sus îl obliga la imparţialitate. Declaraţia şefului
S.I.E., chiar dacă a făcut plăcere unora, aruncă o umbră groasă şi urât
mirositoare asupra activităţii întregului serviciu, în ansamblul său, bănuit
deja că ar fi fost amestecat în falsificarea rezultatelor votului de la
ambasadele noastre din străinătate, la ultimele alegeri prezidenţiale. Iar
faptul că, deşi desemnat premier, nu a renunţat la funcţia de şef al
serviciului secret decât la cererea Avocatului Poporului şi sub presiunea
opiniei publice, dezvăluie iarăşi câte ceva despre caracterul său. Ca şi faptul
că a încercat să-şi prezerve cu orice preţ această funcţie uzând de precedentul
Emil Boc, care şi-o prezervase, în acelaşi mod, pe cea din primăria clujeană,
distinsul universitar, istoric şi poliglot făcându-se că nu ştie că legile care
guvernează siguranţa naţională sunt diferite de cele care guvernează funcţionarea
primăriilor, fie ele din Cluj, fie din Cuca – Măcăii.
Aflat în faţa
Parlamentului pentru votul de investitură, precum şi, mai ales, a camerelor şi microfoanelor
ce urmau să-i transmită discursul în toata ţara şi, posibil, mai departe, Mihai
Răzvan Ungureanu, temător poate că nu toata lumea cunoştea încă impresionantul
sau C.V., sau poate, atât de încântat de el însuşi încât, narcisiac a dorit să
se autoaduleze, a început prin a etala cu ostentaţie toate funcţiile, de mai
mică sau mai mare anvergură, pe care le-a avut de când a început să însemne
ceva în Iaşi şi aiurea, omiţând-o, bineînţeles, pe cea de membru supleant în Comitetul
Central al Uniunii Tineretului Comunist, care nu ar mai fi dat chiar atât de
bine în condiţiile actuale. Pentru a disimula însă lăudăroşenia-i găunoasă, a ţinut
să facă pe modestul, punând în faţa fiecărei funcţii expresia “nu am venit să vă
spun că….”
“…nu am venit să vă
spun că am fost dracu, nu am venit să vă spun că am fost lacu…”. Dar tocmai
asta făcea; ne spunea exact ceea ce, aruncându-ne praf în ochi, se prefăcea că,
din modestie, evită a ne spune. Pe mine, cel puţin, prefăcuta sa smerenie m-a îngreţoşat
şi mi-a spus despre caracterul său cu totul altceva decât vroia domnia sa.
A doua zi după
investitură, deşi oameni mureau în zăpadă şi alte zeci de mii de români disperaţi
erau îngropaţi sub troiene de aproape o săptămână, fără hrană, fără apă, fără
medicamente, fără electricitate, fără legături cu lumea de dincolo de pereţi,
abandonaţi de autorităţile statului, proaspătul premier a preferat să se afunde
total în narcisism, făcând turul tuturor ministerelor, pentru a fi primit cu
osanale, drapel, fanfară şi gardă de onoare, pentru a i se cânta imnul şi marşul
de întâmpinare, pentru a fi adulat şi linguşit, pentru a primi formele
exterioare de respect, jurămintele de credinţă şi pupăturile în fund ale
generalilor de la interne şi armată, sau ale înalţilor funcţionari din
celelalte ministere, precum odinioară seniorul de la vasalii săi.
Cât despre iobagi,
Dumnezeu cu mila!
Pe seară, probabil la
apelurile insistente ale presei, peste care s-a suprapus scandalul făcut în Vrancea
de Oprişan, şi-a amintit sau i s-a amintit şi de amărâţii sinistraţi.
A doua zi, a ajuns cu elicopterul în zona
calamitată, pe care a vizitat-o însoţit de un alai impresionant, îmbarcat în peste
30 de autoturisme, precum odinioară Ceauşescu şi suita sa de activişti,
potrivit relatărilor presei şi ale unor martori oculari, rude ale disperaţilor,
care susţin că au fost împiedicaţi să ajungă la aceştia pe tot timpul vizitei înaltului
demnitar. Ţâfnos şi plin de suficienţă, a preluat o zicere mai veche a
mentorului său Băsescu despre lenevia poporului român, care preferă să stea în cârciumă
decât să-şi lucreze ogorul din spatele casei. Titratul şi îngâmfatul discipol a
adaptat-o doar la situaţia concretă, înfierând cu manie proletară leneşii care
stau la căldură în timp ce militarii desfundă drumurile. Fără a-i trece deloc
prin capul doxă de carte ideea că leneşii pot fi nişte oameni care fie sunt
prea bătrâni, fie doar vlăguiţi de lipsa de hrană, deshidrataţi din cauza
troienelor de patru-cinci metri care le acoperă fântânile, înspăimântaţi de
lipsa de reacţie a autorităţilor preocupate să schimbe şi să instaleze guverne,
să adune parlamentari cu avionul, să organizeze protocoale şi ceremonii festive
de predare-primire, să ascundă situaţia sub preş, neinstituind starea de alertă
pentru a nu fi nevoite să cheltuie din banii destinaţi mituirii alegătorilor,
cumpărării de voturi şi influenţă.
Vizita i-a adus deja
proaspătului premier porecla de “micul Băsescu”, lipindu-i o etichetă care
transferă asupra sa toate tarele domniei mentorului său.
Recapitulând, opinia
mea este ca ne-am pricopsit cu un premier ale cărui certe calităţi intelectuale
sunt grevate de o serie de trăsături negative de caracter: arivism, oportunism,
lăcomie, ipocrizie, trufie, aroganţă, minciună. Se potriveşte perfect
arhetipului promovat insistent de portocalii de când sunt la putere, atitudine
soldată în final cu protestele de stradă izbucnite în a doua decadă a lunii
ianuarie. Probabil că profilul său psihologic, întocmit de specialiştii din
servicii, i-a oferit lui Băsescu garanţia asigurării unei continuităţi
riguroase a guvernării lui Boc.
În plus, faptul că în
replica adresată lui Ponta în Parlament a lăsat să se înţeleagă că are
disponibilitatea de a continua politica de adoptare a legilor prin asumarea
repetată a răspunderii, la care se adaugă tunsoarea skinhead, imobilismul
facial şi privirea rece, sticloasă, inumană uneori, mă fac să mă tem că poate
aduce poporului român lucruri mult mai rele. Sig Heil?
Iancu BÂŢĂ
