Sentinţa civilă
nr. 1128/6.02.2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a.
Semnează hotărârea: Judecător, în dezacord cu practica
secţiei, Cecilia Jabre
Titlul
sugerează o oarecare infatuare, dar numai pentru neiniţiaţi, căci cunoscătorii
ştiu ce presupune a fi în dezacord cu practica, mergând de la seminarizarea
forţată a judecătorului nealiniat şi prin urmare neştiutor de carte, până la
valuri de casări imputabile şi sancţiuni disciplinare, interdicţia de promovare
etc. Acestea ar fi de menţionat, fie şi pentru cei mai puţini sensibili, căci
ceilalţi suferă probabil şi de pe urma ocheadelor cu tâlc că doar cine se crede
el/ea? Îndrăzneşte să nu îi fie teamă? Sau, nu cumva, Doamne apără şi păzeşte,
să îi pese? De neiertat.
Deci,
departe de gândul infatuării, titlul a fost inspirat de un (sper, doar) zvon,
şi anume am auzit că există instanţe în ţară unde hotărârile se semnează exact
aşa: Judecător, în acord cu practica secţiei, X.Y. În materia recalculării
pensiilor de serviciu ale militarilor şi a celorlaltor categorii de pensii aşa
zis „speciale”, îndeobşte cunoscute sub numele de pensii nesimţite, la
Tribunalul Bucureşti exista doar doua complete care anulează deciziile de
recalculare cu consecinţa menţinerii în plata a pensiilor de serviciu, iar la
Curtea de Apel Bucureşti, doar un complet, care şi acela se pronunţa în majoritate,
nu în unanimitate.
Aşadar,
avem doar patru judecători, care au citit bine, şi cu bine, noile abateri
disciplinare. Coincidenta sau nu, ei provin toţi de la Judecătoria sectorului I
Bucureşti. să fie spiritul domnului profesor Piperea, care a funcţionat la aceeaşi
instanţa acum 15 ani, vreme de 3 luni? După cum a treia sfera a universului,
compusa din constelaţii şi galaxii, stele pitice şi albe şi izvoarele veşnice
de hidrogen sunt reglate de spiritul profesorului Hoyle?
Nu ştim. Ne vom margini la a reproduce conţinutul
considerentelor propriu zise, acţiunea şi întâmpinarea fiind mult prea
voluminoase, iar problema de drept dedusa judecaţii, cunoscuta.
“Analizând probele administrate în ceea ce priveşte
fondul cauzei, instanţa constata: Reclamanţii sunt
beneficiarii unor pensii de serviciu calculate în baza Legii nr. 164/2001,
astfel cum rezulta din deciziile de la dosar emise de parat.
În baza
Legii nr. 119/2010, pensiile de serviciu ale reclamanţilor au fost transformate
în pensii în sensul Legii nr. 19/2000 (pensie contributiva), paratul emiţând o
serie de decizii de recalculare (deciziile nr. 33848/22.12.2010, nr.
88297/31.12.2010, nr. 32658/31.12.2010, nr. 80311/31.12.2010, nr.
97625/1.01.2011, nr. 80602/31.12.2010, nr. 86056/30.12.2010, nr.
41660/31.12.2010, nr. 73885/31.12.2010, nr. 42382/31.12.2010), prin care a
diminuat pensiile în diferite cuantumuri. Reclamanţii nu contesta corecta
aplicare a Legii nr.119/2010, în sensul ca nu au invocat erori de calcul, ci au
invocat neconformitatea legii cu prevederile din tratatele internaţionale la
care România este parte. Instanţa urmează a analiza situaţia reducerii
cuantumului pensiei prin prisma respectării Convenţiei Europene a Drepturilor
Omului, respectiv a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului Piperea…
În ceea
ce priveşte încălcarea dreptului de proprietate prin raportare la blocul de
convenţionalitate, instanţa urmează a analiza situaţia reducerii cuantumului
pensiei prin prisma respectării Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (in
continuare, CEDO), respectiv a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului. Prin Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeana a
Drepturilor Omului s-a prevăzut că “Orice persoană fizică sau juridică are
dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de
proprietatea să decât pentru cauze de utilitate publică şi în condiţiile
prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. În
alineatul 2 al aceleiaşi dispoziţii se arată că „Dispoziţiile precedente nu
aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră
necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general
sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau amenzilor”.
În
primul rând instanţa urmează să analizeze dacă reclamanţii se aflau în posesia unui bun în momentul recalculării pensiilor.
Principiul potrivit cu care art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie garantează
dreptul de proprietate se regăseşte practic, în multe dintre hotărârile Curţii
consacrate aplicării dispoziţiilor acestui text. Organele Convenţiei au extins
protecţia instituită de art.1 şi la alte drepturi reale cum ar fi drepturile de
creanţă.
În cauza
Buchen v. Cehia s-a
reţinut că pensia constituie un drept patrimonial motiv pentru care limitarea
nejustificată a unui drept recunoscut, cum ar fi o pensie specială, drept
nesocotit ulterior fără a existe o justificare obiectivă şi rezonabilă pentru o
asemenea îngrădire, constituie o privare de proprietate în sensul art. 1
Paragraful 1 din Protocol nr. 1 CEDO dar şi o discriminare în sensul art. 1 din
Constituţie şi a art. 1 din protocolul nr. 12.De asemenea în acelaşi sens
Curtea a reţinut că „din moment ce un stat contractant a adoptat o legislaţie
care prevede acordarea în mod automat a unei prestaţii indiferent de
împrejurarea dacă plata ei depinde ori nu de vărsarea unor cotizaţii prealabile
de către persoana interesată, această legislaţie dă naştere unui interes
patrimonial ce intră în domeniul de aplicaţie a art. 1 din Protocolul nr. 1 la
Convenţie” (Stec v.Royaume – Uni).
În cauza
Kecko contra Ucrainei,
cauză în care petentul a reclamat nepunerea în aplicare a unor dispoziţii
legale ce priveau drepturi de natură salarială, sub cuvânt că fuseseră, prin
efectul altor reglementări, suspendate, s-a apreciat că prin conceptul de
„bunuri” din prima parte a art. 1 din Protocolul nr. 1 se are în vedere un sens
autonom, care nu este limitat la proprietatea de bunuri fizice, şi este separat
de clasificarea formală din legislaţia relevantă. Anumite alte drepturi şi
interese, de exemplu datorii, activele la constituire, pot fi, de asemenea,
considerate „drepturi de proprietate” şi, astfel, „bunuri” în sensul acestei
dispoziţii.
În cauza
Klaus şi Iouri Kiladze contra Georgiei s-a statuat faptul că
poate fi considerat un „bun” în accepţiunea Convenţiei existenţa unei legi cu
caracter general, de reparaţie pentru persoanele care au suferit condamnări şi
represiuni cu caracter politic, lege ce reprezenta o speranţă legitimă, chiar
dacă, la momentul sesizării primei instanţe, respectiv în anul 1998, articolul
9 din legea denumită de Curtea de la Strasbourg „legea din 11.11.1997”, făcea
trimitere la adoptarea unei legi ulterioare care să detalieze condiţiile
în care se vor putea obţine compensaţiile morale( legea nu a fost adoptată de
autorităţile interne).Curtea de la Strasbourg, în cauza Klaus şi Iouri Kiladze
contra Georgiei, a apreciat că la momentul sesizării instanţelor interne,
reclamanţii aveau, în baza art. 9 din „legea din 11.11.1997” o creanţă
suficient de clară pentru a fi considerată exigibilă. Faţă de aprecierile
Curţii de la Strasbourg, se poate lesne concluziona că şi partea din pensia de
serviciu a reclamanţilor a constituit un bun, în accepţiunea CEDO, bun de
care recurentul a fost privat ca efect al recalculării.
În final
instanţa mai reţine că în materie de prestaţii sociale Comisia a statuat în
sensul că plata unor contribuţii la sistemul de securitate socială poate în
anumite condiţii să ducă la naşterea unui drept protejat de art.1, adică
dreptul de a beneficia la un moment dat de avantajele conferite de acest
sistem. Numai că, pentru ca un asemenea drept să se nască şi deci să fie
recunoscut, trebuie ca cel interesat să îndeplinească acele condiţii care sunt
prevăzute de legislaţia naţională în materie. Aşadar dreptul la pensie
reprezintă un bun în înţelesul art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adiţional la
Convenţie, indiferent dacă acesta rezultă direct din lege sau este stabilit
printr-o hotărâre judecătorească şi dacă se bazează sau nu pe principiu
contributivităţii. Pe de altă parte trebuie observat că petenţii îşi
legitimează interesul lor prin invocarea unei valori patrimoniale având
semnificaţia unui drept câştigat, recunoscut şi executat de stat în temeiul
unei legi speciale, respectiv Legea 164/2001, suficient de clară şi previzibilă
la data pensionarii şi care le-a permis să-şi planifice acţiunile atât pe termen
lung cât şi pe termen scurt pentru sine şi familiile lor, precum şi o anumită
maniera de gestionare a bunurilor lor prezente şi viitoare. Este firesc a
recunoaşte oricărei persoane o asemenea prerogativă şi orice intervenţie
intempestivă a legiuitorului are, de cele mai multe ori, aşa cum este şi situaţia
de faţă, ca efect afectarea substanţei dreptului în partea să cea mai importantă.
În susţinerea
tezei contrare, că reclamanţii nu deţineau un bun, s-a invocat Decizia Curţii Constituţionale nr. 871/2010
în care s-a reţinut ca acordarea suplimentului la pensie, respectiv partea de
pensie ce a depăşit cuantumul contribuţiei asiguratului reprezintă politica
statului în domeniul asigurărilor sociale şi nu se subsumează dreptului
constituţional la pensie ca element constitutiv al acesteia şi că partea
necontributivă, ca element component al pensiei de serviciu, este supusă
practic condiţiei ca statul să dispună de resursele financiare pentru a o putea
acorda. Ca observaţie preliminară, este de subliniat ca Curtea Constituţională
nu este competentă să analizeze conformitatea legislaţiei interne cu CEDO, ci
doar cu Constituţia. Din moment ce Curtea a declarat constituţională Legea nr. 119/2010,
este de la sine înţeles că acest aspect rămâne definitiv tranşat. Ceea ce
Curtea nu putea însă stabili este convenţionalitatea Legii, conformitatea
acesteia cu CEDO.
Apoi,
este de observat că Legea nr. 164/2001 nu menţionează ca pensia de serviciu a
militarilor ar fi constituita dintr-o parte contributiva şi o parte necontributivă,
adică un supliment şi de altfel, nici nu avea cum să facă o astfel de menţiune,
fie şi pentru simplul motiv ca militarii nu au achitat contribuţii de asigurări
sociale în timpul activităţii. De asemenea, legea de mai sus nu a prevăzut niciodată
faptul ca pensia de serviciu în întregul ei sau ceea ce se desemnează în decizia
Curţii Constituţionale ca fiind supliment, ar fi condiţionata de existenta
resurselor necesare în bugetul de stat.
Rezulta deci,
ca introducerea noţiunii de „supliment” pare să aibă rolul exclusiv de a
justifica diminuarea pensiilor de serviciu prin transformarea lor în pensii de
asigurări sociale. în aceeaşi decizie, Curtea Constituţionala retine ca măsura
eliminării pensiilor speciale nu impune ca o sarcină excesivă asupra
destinatarilor ei, întrucât se aplică tuturor pensiilor speciale, iar nu
selectiv şi nu prevede diferenţieri procedurale pentru diversele
categorii cărora se adresează, pentru a nu determina ca una sau alta să
suporte, mai mult sau mai puţin, măsura reducerii venitului obţinut dintr-o
atare pensie. In primul rând se constata ca acest raţionament tinde să justifice
numai inexistenta discriminării intre persoanele care deţin pensii de serviciu
şi nu inexistenta unui bun în sensul Convenţiei. Chiar şi acest sens, se
constata ca argumentele nu sunt pertinente.
Astfel,
nu toţi beneficiarii de pensii de serviciu au suportat transformarea pensiilor,
pensionarii magistraţi fiind exceptaţi de la o astfel de operaţiune, deşi în
toate cazurile raţiunea instituirii pensiilor de serviciu a fost aceeaşi şi
anume: compensarea parţiala a restrângerilor, restricţiilor şi diferitelor
incompatibilităţi la care au fost supuşi în timpul activităţii (este adevărat
ca întinderea acestor restrângeri a fost diferita, dar aceasta ar justifica cel
mult o diferenţiere de cuantum intre pensiile de serviciu, dar în niciun caz
eliminarea lor completa).In al doilea rând, se constata ca prin transformarea
în pensii de asigurări sociale, pensiile de serviciu suferă diminuări din cele
mai diverse, cuprinse, în medie, între 25% şi aproximativ 70-80%, ceea ce
demonstrează că, sarcinile impuse fiecărui pensionar nu pot, în niciun caz, fi
considerate ca egale.
Împrejurarea
invocată de Curte, în sensul că Legea nr. 119/2010 nu prevede diferite procente
de diminuare a pensiilor este adevărată, dar este absolut nerelevantă, deoarece
diferenţele foarte mari de reduceri ale pensiilor, vor exista şi ele vor
rezulta, nu din scăderea lor automată cu anumite procente legale, ci din
aplicarea unui alt algoritm de calcul al pensiei, respectiv cel din Legea nr.
19/2000 (actuala Lege nr. 263/2010).Cu alte cuvinte, reducerile de pensii vor
fi diferite, dar vor fi generate de altceva decât de aplicarea unor procente.
În al
treilea rând, este de subliniat că potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a
Drepturilor Omului, analiza sarcinii exorbitante se realizează punctual, de la
caz la caz, spre deosebire de analiza Curţii Constituţionale care nu se apleacă
asupra situaţiei faptice a unei persoane care a fost lipsită, spre exemplu de
70% din pensia ce i-a fost iniţial stabilită, pentru a vedea dacă, în exemplul
dat, sarcina la care a fost supus individul a fost una exorbitantă şi mult prea
împovărătoare, în evident dezechilibru cu interesul public. Analiza Curţii
Constituţionale se circumscrie, în limite exclusiv teoretice, raportării
Constituţiei la dispoziţiile actului normativ analizat, în vreme ce instanţa de
judecată trebuie să răspundă unor pretenţii concrete şi unor situaţii de fapt
concrete pentru aprecierea cărora judecăţile teoretice rămân, fără îndoială, un
punct de plecare, dar nu constituie, în toate cazurile, şi soluţia ce poate
rezulta după o analiză concretă, iar nu aplicarea mecanică a unor considerente
eminamente teoretice. În acest sens este şi jurisprudenţa CEDO conform căreia
Convenţia apără drepturi reale, iar nu drepturi iluzorii, după cum accesul la o
instanţă de judecată trebuie să fie efectiv, nu numai prin prisma permisiunii
procedurii de sesizare a instanţei, ci şi prin analiza efectivă a pretenţiilor
formulate.
Mai mult
decât atât, se poate privi pensia de serviciu pe care au primit-o reclamanţii
ca fiind un „bun” în înţelesul Convenţiei întrucât această pensie le-a fost
plătită perioade îndelungate de timp, de ordinul câtorva ani, prin urmare legea
care o prevedea nu a rămas neaplicată, ci a fost pusă în practică, pensia
trebuind interpretată în sensul în care ea reprezintă „un bun existent” şi nu
doar o „speranţă legitimă” la dobândirea unui bun, respectiv un drept de
creanţă împotriva Statului. În cele ce succed, vor fi analizate şi celelalte
condiţii dezvoltate în Jurisprudenţa CEDO referitoare la câmpul de aplicare al
art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Nu se poate reţine ca serios
argumentul potrivit căruia Statul a garantat constituţional reclamantului doar
dreptul la pensie, nu şi cuantumul acesteia, întrucât, dreptul la pensie fiind
un drept eminamente pecuniar, cuantificabil în bani, iar nu în vreo altă
modalitate, garantarea sa, în absenţa luării în considerare a conţinutului
concret al dreptului garantat, nu reprezintă o garanţie, ci o simplă formă fără
fond, întrucât o garanţie reală se referă la un aspect cuantificabil,
„palpabil” în cazul drepturilor cu un pronunţat caracter patrimonial, iar nu la
un drept, considerat ca un element abstract, desprins de accepţiunea sa materială.
Aşa cum
şi Curtea de la Strasbourg a reiterat constant în jurisprudenţa sa, este de
datoria Curţii şi, prin extindere, inclusiv de datoria instanţelor interne din
statele semnatare ale Convenţiei, să aibă drept scop protejarea unor drepturi
efective, iar nu a unor drepturi iluzorii. Or, dacă se acceptă teoria conform
căreia Statul Român garantează doar dreptul la pensie, în abstract, în absenţa
unei corelaţii cu suma ce reprezintă emolumentumul dreptului, înseamnă că se
tinde spre ”protejarea” unor drepturi iluzorii, câtă vreme, în cazul pensiilor
de serviciu, anumiţi salariaţi au optat pentru a-şi desfăşura serviciul în
anumite sectoare de activitate publică, şi în considerarea răsplătirii constrângerilor
şi limitărilor ce au survenit din exercitarea activităţii, prin prisma
beneficierii, la vârsta pensionării, în baza unui stagiu de cotizare stabilit
de lege, de o pensie al cărui cuantum să răsplătească restricţiile din timpul
perioadei active, cuantum al cărui calcul nu a avut la bază ab initio
principiul contributivităţii, principiu transpus în practică la calcularea
pensiilor din sistemul asigurărilor sociale publice.
Dacă se
acceptă teoria garantării dreptului la pensie, şi nu la cuantumul pensiei
stabilite cu ocazia plăţii primei pensii, înseamnă că un principiu asemănător
ar trebui aplicat şi în privinţa garantării dreptului de proprietate (există,
de altfel, păreri care şi susţin că Statul Român aplică cu succes şi această
interpretare în privinţa despăgubirilor persoanelor deposedate abuziv de
proprietăţii imobiliare, prin imposibilitatea de obţinere a sumelor care să
compenseze privarea nelegitimă de proprietate), în sensul în care Statul Român
ar garanta doar dreptul la proprietate, în abstracto, fără a crea sau susţine
mecanisme juridice sau administrative eficiente şi precise care să permită şi
posesia materială a bunului imobil. Atât în cazul dreptului la pensie, cât şi
în cazul dreptului la respectarea proprietăţii, o garanţie eficientă şi egală
este reprezentată de respectarea şi neatingerea substanţei materiale a bunului
ce formează obiectul dreptului, care rămâne exclusiv o noţiune juridică. Bunul
în cazul pensiei este reprezentat de suma de bani ce constituie cuantumul
pensiei, în vreme ce în cazul proprietăţilor imobiliare, bunul este terenul sau
clădirea în sine, iar privarea de care face vorbire jurisprudenţa Curţii
trebuie raportată la aceste bunuri în materialitatea lor, iar nu la noţiunea
complet abstractă a dreptului ce reprezintă dimensiunea juridică a
respectivelor bunuri. [Introducem o
paranteză, care nu se regăseşte în conţinutul sentinţei, cu o comparaţie mundană.
Este ca şi cum dumneavoastră aţi deţine o casă cu 10 camere şi vi s-ar
expropria 9, apoi vi s-ar spune că nu s-a atins dreptul, ci doar cuantumul, şi nu
este nici o măsură retroactivă, căci cele 9 camere vi se vor expropria doar
pentru viitor, căci pe trecut. ei, v-aţi cam bucurat de ele.]
De
altfel, o asemenea accepţiune a noţiunii de drept contrazice concepte juridice
elementare precum raportul juridic, actul juridic şi dreptul subiectiv. Astfel,
structura raportului juridic în general, şi a celui de asigurări sociale în
special, este compusa din parţi, conţinut şi obiect, în care conţinutul
raportului este dat de drepturile şi obligaţiile parţilor, iar obiectul
raportului este dat în principal de actele materiale, adică din acţiunile sau
inacţiunile la care părţile sunt obligate, iar în secundar de bunul material,
concret, asupra căruia poarta acţiunile sau inacţiunile. Cu alte cuvinte,
dreptul generic la pensie (in realitate, dreptul la o suma de bani, pensia
nefiind un bun în sine, ci doar denumirea acelei sume de bani) poate reprezenta
cel mult conţinutul raportului juridic de dreptul asigurărilor sociale, în timp
ce suma concreta ce reprezintă cuantumul pensiei şi acţiunea fizica de plata a
acesteia reprezintă obiectul raportului juridic. Or, ignorarea cuantumului
concret al pensiei echivalează practic cu inexistenta raportului juridic,
deoarece îl lipseşte de unul din elementele constitutive şi anume obiectul.
De
asemenea, actul juridic care generează raportul juridic de asigurări sociale (ex.
încadrarea în sistemul public însoţita de plata contribuţiilor de asigurări
sociale, încadrarea în sistemul militar etc.) trebuie să aibă un obiect care
este însuşi obiectul raportului juridic pe care îl generează şi constă în
principal în acţiunile sau inacţiunile la care părţile sunt obligate, iar în
subsidiar din bunul la care se refera aceste acte materiale. Una din condiţiile
obiectului actului juridic este aceea ca el să fie determinat sau determinabil,
aceasta însemnând în cazul bunurilor de gen, cum sunt banii, fie ca suma să fie
stabilita în concret, fie ca ea să poată fi determinata în concret pe baza unor
criterii clare. Acelaşi raţionament subzistă şi în cazul dreptului subiectiv
care consta în prerogativa titularului de a pretinde o anumită conduită din
partea celui obligat, constând în a da ceva, unde „ceva” reprezintă suma de
bani concretă ce reprezintă pensia.
De
asemenea, este lesne de constatat că în lipsa determinării sumei concrete, nu
se poate stabili nici conduita persoanei obligate şi, implicit, nici dreptul
subiectiv al beneficiarului. Reclamanţii au avut prin urmare, la data intrării
în vigoare a Legii 119/2010, un bun actual în accepţiunea Convenţiei astfel că
urmează a se analiza dacă există o ingerinţă a autorităţilor publice în
exercitarea dreptului la respectarea bunului, ingerinţă care să fi avut ca
efect privarea reclamanţilor de bunul lor în sensul celei de-a doua fraze a
primului paragraf al art.1 din Protocolul 1 la Convenţie. Partea a doua a art.1
din Protocolul nr.1 statuează 3 condiţii în care privarea de un bun nu
reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate al titularului asupra acelui
bun, după cum urmează:
1)
privarea de bun să fie prevăzută de lege, adică de normele interne aplicabile
în materie;
2) să
fie impusă de o cauză de utilitate publică şi
3) să
fie conformă cu principiile generale a dreptului internaţional. Jurisprudenţa
organelor Convenţiei a mai adăugat la acestea 2 condiţii specifice situaţiei de
privare de proprietate şi anume: necesitatea indemnizării corespunzătoare a
titularului dreptului şi orice limitare a dreptului de proprietate trebuie să
fie proporţionala cu scopul avut în vedere la instituirea ei.
1. Cu
privire la prima condiţie, respectiv ingerinţa să fie prevăzută de lege, se apreciază ca fiind
satisfăcută în cauza de faţă întrucât desfiinţarea pensiei de serviciu s-a
realizat printr-un act normativ de forţa legii, lege rezultată ca urmare a
asumării răspunderii de către Guvern în faţă Parlamentului. Însă legea trebuie
să fie suficient de clară şi previzibilă. Previzibilitatea poate avea însă şi
un sens mai extins, privind nu doar calitatea legii în vigoare, ci şi
posibilitatea de a modifica legile pentru viitor. Persoanele au astfel un drept
la continuitatea acţiunii statale. Acest drept presupune că statul nu poate
încălca încrederea legitimă a persoanelor în continuitatea acţiunii sale. Reclamanţii
sunt beneficiarii unei pensii de serviciu de mai mulţi ani, moment în care nu
s-a pus problema schimbării legii.
În acest
context al previzibilităţii legii este deosebit de relevanta practica
legislativa interna în domeniul asigurărilor sociale. Or, se constată că România
nu a cunoscut perioade de diminuare a pensiilor aflate în plată, dimpotrivă
legiuitorul roman aplicând constant principiul protejării drepturilor câştigate,
modificările legislative presupunând indexări sau majorări ale acestor drepturi.
Mai mult, chiar şi în perioade de dificultăţi economice sau în care s-au
aplicat reforme substanţiale în sistemul de pensii, ce au presupus recalculări
ale pensiilor, legiuitorul a prevăzut menţinerea în plată a pensiei mai mari,
putând fi amintita aici OUG nr. 4/2005, aplicabilă, este adevărat, sistemului
public de pensii, dar relevantă pentru optica legislativă.
Or,
această practica legislativă, întărită de discursul public atât politic,
sindical, cat şi al societăţii civile, a creat convingerea populaţiei că
drepturile de pensie nu pot fi afectate în sens negativ, Legea nr. 119/2010 având deci un vădit caracter imprevizibil.
Mai mult, instanţa constată că Legea
nr. 119/2010 are efect retroactiv deoarece se aplică unor situaţii
juridice născute sub imperiul unei legi anterioare, respectiv ale Legii nr. 164/2001.
Mai mult, raportul juridic de dreptul asigurărilor sociale legat între
reclamanţi şi stat a fost definitivat la momentul ieşirii la pensie şi emiterii
primei decizii de pensionare, dată la care atât drepturile şi obligaţiile părţilor,
cât şi conţinutul lor concret, au fost fixate clar şi definitiv. Ulterior
acestui moment, singura problemă care se mai ridică una de executare a
obligaţiilor şi nu de stabilire a lor.
Trebuie
precizat că raportul juridic de dreptul asigurărilor sociale prezintă unele
aspecte particulare, unul fiind acela că obligaţiile reciproce ale părţilor nu
se nasc în acelaşi moment, putându-se vorbi astfel de un moment al naşterii
raportului juridic şi de unul al definitivării lui. Mai exact, momentul
încadrării în muncă a salariatului, naşte obligaţia acestuia de a plăti
contribuţiile de asigurări sociale şi dreptul corelativ de a obţine o pensie al
cărei cuantum este incert la acest moment, drept condiţionat de îndeplinirea
condiţiilor pe care legiuitorul le va fixa la un moment dat (cu alte cuvinte,
este un drept sub condiţie pur potestativă din partea celui care se obligă,
statul fixând unilateral condiţiile şi cuantumul pensiei). În momentul în care
se constată că sunt îndeplinite condiţiile de pensionare stabilite pentru un
moment dat în timp de lege şi se emite decizia de pensionare, dreptul la pensie
devine cert, în cuantumul stabilit de legislaţia în vigoare la momentul
emiterii deciziei, născându-se corelativ obligaţia statului de a plăti acest
cuantum al pensiei pe viitor, iar raportul juridic fiind definitiv fixat.
Desigur,
situaţia pensionarilor militari este una specială, aceştia având beneficiul de
a nu fi supuşi obligaţiei de plată a contribuţiei de asigurări sociale, aceasta
neînsemnând însă că în momentul emiterii deciziei de pensionare, raportul
juridic nu este definitivat. O altă particularitate a acestui tip de raport
juridic constă în faptul că statul deţine un control permanent şi total asupra
obligaţiilor reciproce ale părţilor, având astfel puterea de a face previziuni
şi de a regla oricând eventualele deficite ale bugetelor implicate. Astfel,
statul este cel care poate decide oricând pe parcursul activităţii unui
salariat, să introducă obligaţia plăţii contribuţiilor de asigurări sociale sau
să le mărească valoarea.
De
asemenea, statul poate să modifice condiţiile de pensionare oricând până în preziua
ieşirii la pensie a unei persoane, putând astfel să îngreuneze condiţiile cu consecinţa
amânării pensionării şi realizării astfel a unor economii bugetare. Mai mult şi
mai ales, statul are posibilitatea de a modifica în preziua ieşirii la pensie a
unei persoane, însăşi cuantumul pensiei ce se va plăti, în sensul diminuării
ei, astfel încât să se realizeze şi de aceasta dată anumite economii băneşti. Se
observă deci că salariatul este, până la definitivarea raportului juridic de
asigurări sociale, într-o permanentă dependentă faţă de politica statului în
materie, fiind expus unei stări constante de incertitudine şi fiind nevoit să se
supună oricăror măsuri financiare pe care statul le-ar putea impune la un
moment dat.
Or,
pentru a conferi totuşi certitudine şi stabilitate raportului juridic de asigurări
sociale, pentru a evita expunerea persoanei la abuzuri şi măsuri discreţionare,
cu consecinţe patrimoniale şi nu numai deosebit de grave, ţinând seamă de situaţia
vulnerabilă în care se afla persoana pensionată care se presupune că şi-a
diminuat considerabil capacitatea de muncă din cauza vârstei şi, eventual, a
bolii, se impune oferirea unui instrument de protecţie adecvat. Acest
instrument constă în garantarea dreptului asupra cuantumului concret al pensiei
astfel cum a fost el fixat de stat, aceasta presupunând evident nediminuarea
lui pe viitor. În acest context trebuie precizat că nu s-ar putea imputa
pensionarului lipsa de prevedere a statului care ar putea avea ca efect la un
moment dat crearea unui dezechilibru în sistemul de pensii, deoarece statul a
avut la îndemână toate mijloacele pentru a previziona şi controla evoluţia
sistemului. Desigur, nu i se poate interzice statului, după cum de altfel s-a
arătat mai sus, ca la un moment dat, acesta să hotărască diminuarea pensiilor,
dar această măsură nu s-ar putea aplica pensiilor deja aflate în plată, ci
numai celor ce se vor naşte pe viitor. Cu alte cuvinte, concluzionând, dreptul
la pensie este supus legii sub imperiul căreia s-a născut, adică legii
aplicabile la momentul emiterii deciziei de pensionare, în caz contrar încălcându-se
atât principiul neretroactivităţii legii, cât şi stabilitatea şi certitudinea
raporturilor juridice.
2.
Analizând cea de-a doua condiţie, respectiv să existe un scop legitim pentru luarea măsurii
de a desfiinţa pensia de serviciu instanţa reţine următoarele: Guvernul a
arătat în expunerea de motive a Legii 119/2010 că „se impune adoptarea unor
măsuri cu caracter excepţional, prin care să se continue eforturile de reducere
a cheltuielilor bugetare şi în anul 2010” datorită evoluţiei crizei economice
în anul 2009 şi extinderea acesteia în cursul anului 2010 precum şi acordurile
de împrumut cu organismele financiare internaţionale. În ceea ce priveşte
reducerea cheltuielilor bugetare, se constată că legiuitorul s-a rezumat la a
prezenta un scop general, fără a oferi însă şi informaţiile necesare pentru a
se aprecia asupra realităţii acestui obiectiv, asupra necesitaţii luării
masurilor, asupra impactului pe care acestea îl vor avea etc. Astfel,
legiuitorul nu indică, de exemplu, cuantumul tuturor pensiilor aflate în plată,
cuantumul pensiilor calificate ca „speciale”, cuantumul bugetului asigurărilor
sociale pe anul 2010 şi pe anii anteriori, al sumei alocate de la bugetul de
stat, al reducerii ce se va realiza prin transformarea pensiilor de serviciu,
numărul total al pensionarilor, numărul pensionarilor de serviciu şi, mai ales,
de ce această era singura măsură posibilă pentru reechilibrarea bugetară.
Faţă de
această surprinzătoare lipsă, în condiţiile în care numărul celor afectaţi de
schimbarea modalităţi de plată a drepturilor de pensie depăşeşte o sută de mii
de persoane, nu se poate decât specula că scopul legitim avut în vedere de
legiuitor ar fi fost reflectat de interesul public. Însă, şi acest interes
public nu trebuie să rămână într-o conotaţie exclusiv abstractă în care devine
imposibil de evaluat şi cuantificat. Dimpotrivă, el trebuie prezentat într-o
manieră cât se poate de concretă, pe bază de cifre şi realităţi concrete,
pentru a se putea aprecia în ce măsură reprezintă într-adevăr un argument
serios sau este doar un pretext pentru a da o aparenţă de fundamentare
economică unei legi prin care se reduce substanţial cuantumul unor pensii, dar
se omite a se explica, în termeni economici, cum se stimulează dezvoltarea
economică a ţării şi care este cuantumul economiei bugetare realizate, raportat
la efortul bugetar anual de plată a tuturor pensiilor.
În ceea
ce priveşte cea de-a doua motivaţie, referitoare la acordurile de împrumut cu
organismele financiare internaţionale, se constată că legiuitorul nu a indicat
în concret nici la ce acorduri face referire şi nicio clauză relevantă din cuprinsul acestora
din care să rezulte că recalcularea pensiilor de serviciu ar fi reprezentat o condiţie
impusă statului român. Mai mult, chiar dacă aceste acorduri conţin promisiunea
guvernului de a adopta prevederile legale în discuţie nu înseamnă că acei
creditori au stabilit unilateral aceste condiţii, ei limitându-se la a indica
obiectivele ce urmează a fi atinse (ex. reducerea cheltuielilor bugetare), însă
alegerea celor mai adecvate măsuri rămâne la discreţia Statului. Or, daca
masurile de recalculare a pensiilor de serviciu ale anumitor categorii de foşti
angajaţi din sectorul bugetar în sensul diminuării acestora sunt calificate ca
având natura juridică a unor măsuri cu caracter excepţional, atunci este cu
totul evident că Legea 119/2010 nu s-ar putea întemeia pe art. 53 din
Constituţia revizuită deoarece lipseşte una din cele două caracteristici
esenţiale, care ar permite evocarea sa, şi anume caracterul temporar, limitat
în timp, efectul recalculării pensiilor fiind unul definitiv şi nu temporar.
Legiuitorul a încercat să suplinească lipsa unei motivări adecvate pentru
aceste măsuri, prin inserarea unor consideraţii de ordin general în preambuluri
unui act normativ ulterior, respectiv OUG nr. 59/2011 în care se arată
următoarele :
„În
temeiul Legii 119/2010 privind stabilirea unor masuri în domeniul pensiilor,
s-a dispus recalcularea tuturor pensiilor speciale prin determinarea
punctajului mediu anual şi a cuantumului fiecărei pensii, utilizându-se
algoritmul de calcul prevăzut de legislaţia în domeniul asigurărilor sociale,
în scopul asigurării egalităţii de tratament pentru toţi beneficiarii
sistemului public de pensii, având în vedere exigentele subliniate de puterea
judecătorească în cadrul controlului jurisdicţional exercitat cu ocazia
aplicării Legii nr. 119/2010, În vederea instituirii unor masuri legislative pe
baza cărora instituţiile implicate să poată realiza toate procedurile
administrative necesare stabilirii drepturilor de pensie intr-un mod obiectiv
şi justificat, se impune instituirea unei etape de revizuire a cuantumului
pensiilor, cu respectarea principiului contributivităţii şi egalităţii, scopul
fiind acela de a se stabili în mod just şi echitabil drepturile de pensie pe
care persoanele vizate de prezenta ordonanţa de urgenta sunt îndreptăţite să le
primească, astfel încât acestea să aibă posibilitatea să identifice şi să depună
la casele teritoriale de pensii toate documentele doveditoare ale veniturilor
realizate pe parcursul întregii activităţi profesionale. Deoarece aceste împrejurări
vizează interesul public şi constituie elementele unei situaţii extraordinare,
ce nu suferă amânare, se impune adoptarea de masuri imediate pentru
reglementarea unor aspecte în scopul revizuirii pensiilor recalculate prevăzute
la art. 1 lit. c)—h) din Legea nr. 119/2010. în temeiul art. 115 alin. (4) din Constituţia
României, republicată, Guvernul României adoptă prezenta ordonanţă de urgenţă”.
Nu s-a precizat în concret care sunt acele exigenţe subliniate de
puterea judecătorească cu prilejul controlului jurisdicţional exercitat cu
ocazia aplicării Legii nr. 119/2010, şi cu atât mai puţin rezultă din
modalitatea de reglementare scopul asigurării egalităţii de tratament pentru toţi
beneficiarii sistemului public de pensii.
3. Cu privire la cea de-a a treia condiţie, respectiv ca
ingerinţa să fie proporţională cu scopul legitim urmărit,
instanţa are în vedere că trebuie să existe un raport rezonabil de
proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit (cauza Pressos
Compania Naviera să şi alţii contra Belgiei şi cauza Străin şi alţii împotriva
României). Pentru a stabili dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru şi
în special dacă nu obligă pe contestatoare să suporte o sarcină disproporţionată,
trebuie să se ia în considerare modalităţile de compensare prevăzute de
legislaţia naţională. În această privinţă Curtea a statuat deja, că fără plată
unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului, privarea de proprietate
constituie, în mod normal o atingere excesivă şi că lipsa totală a
despăgubirilor nu poate fi justificată în domeniul art.1 din Protocolul nr.1
decât în cazuri excepţionale (cauza Ex Regele Greciei şi alţii împotriva
Greciei; cauza Broniowski împotriva Poloniei). În orice caz, după cum s-a
pronunţat deja Curtea, dacă o reformă radicală a sistemului politic şi economic
al unei ţări sau situaţia să financiară poate justifica, în principiu, limitări
draconice a despăgubirilor, atare circumstanţe nu pot fi formulate în detrimentul
principiilor fundamentale care decurg din Convenţie, cum ar fi spre exemplu
principiul egalităţii şi cel al autorităţii şi efectivităţii puterii
judecătoreşti (cauza Broniowski). Cu atât mai mult absenţa totală a
despăgubirilor nu se poate justifica nici măcar în context excepţional, în
prezenţa unei atingeri aduse principiilor fundamentale consacrate prin
Convenţie.
Temeiul
legal al obligaţiei de indemnizare a fost găsit de Curte tot în dispoziţiile
art.1 din Protocolul nr.1, Curtea ajungând la concluzia că această obligaţie
decurge implicit din acest text, luat în ansamblul său. Curtea a statuat în
sensul că în absenţa unei indemnizări art.1 din Protocolul nr.1 n-ar asigura
decât o protecţie iluzorie şi eficace a dreptului de proprietate în totală
contradicţie cu dispoziţiile Convenţiei. Privarea de proprietate impune aşadar
obligaţia Statului de a-l despăgubi pe proprietar pentru că, fără plată unei
sume rezonabile raportate la valoarea bunului ea constituie o atingere excesivă
a dreptului la respectarea bunurilor sale, prevăzut de art.1 din Protocolul
nr.1. Imposibilitatea de a obţine fie şi o despăgubire parţială dar adecvată în
cadrul privării de proprietate, constituite o rupere a echilibrului între
necesitatea protecţiei dreptului de proprietate şi exigenţele de ordin procedural.
În lumina considerentelor expuse se constată că Legea 119/2010 şi OUG 59/2011
nu oferă reclamanţilor posibilitatea de a obţine despăgubiri pentru privarea de
proprietate în cauză. Mai mult, desfiinţarea pensiei de serviciu concomitent cu
înlocuirea acesteia cu pensia de asigurări sociale echivalează în concret cu
imposibilitatea reclamanţilor de a-şi mai recupera vreodată diferenţa
reprezentând sumele de bani rezultate din pensia de serviciu şi pensia de
asigurări sociale au dus la ruperea în defavoarea acesteia a justului echilibru
ce trebuie păstrat între protecţia dreptului de proprietate şi cerinţele
interesului general.
În acest
sens s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care în cauza Pravednya v. Rusia a decis că există
o încălcare a art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie prin revizuirea, prin acte
normative/administrative a unei pensii stabilite pe cale judecătorească. Şi în
această cauza Curtea a reţinut că o „cerere” cu privire la dreptul la pensie
poate constitui „bun” în înţelesul art.1 din Protocolul nr.1 dacă este
suficient de bine stabilită pentru a fi aplicată, iar o lipsire de proprietate
potrivit unei legi ulterioare poate fi justificată doar de „ interesul public”,
interes care poate justifica o schemă eficientă şi armonioasă de Pensii, de
dragul căreia Statul îşi poate modifica legislaţia. Totuşi posibilul interes al
Statului de a asigura o aplicare uniformă a legii pensiilor nu poate viza
retroactiv recalcularea unei pensii stabilite pe cale judiciară. Curtea a
considerat că, lipsind reclamantul de dreptul de a beneficia în cuantumul
stabilit în hotărârea finală, Statul încalcă justul echilibru între interesele
în discuţie, cel general şi cel individual. Mai observă instanţa că, procedându-se
la recalcularea pensiei şi la lipsirea reclamanţilor de cea mai mare a
dreptului de pensie deja câştigat s-a adus atingere chiar substanţei dreptului
de proprietate al acesteia, atingere care în concepţia instanţei europene, este
incompatibilă cu dispoziţiile art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie. În speţa
de faţă, micşorarea cu 10 - 50% a cuantumului pensiei are fără doar şi poate o
asemenea semnificaţie, contrar celor lapidar enunţate de Curtea Constituţională
care a constatat că ar fi vorba numai de o limitare a dreptului şi nu de o
pierdere a dreptului în substanţa sa.
Însă,
după cum a constatat Curtea Europeana a Drepturilor Omului în cauză Sporrong et Lonnroth contra Suediei,
limitările aduse dreptului de proprietate de către autorităţile statale au
făcut ca acesta să devină „precar” cu consecinţe asupra valori bunurilor ce
formează obiectul acelui drept. Acest aspect este enunţat în cauza Muller versus Austria, prin care s-a
decis în sensul că „o reducere substanţială a nivelului pensiei ar putea fi
considerată ca afectând substanţa dreptului de proprietate şi chiar a însuşi
dreptului de a rămâne beneficiar al sistemului de asigurări la bătrâneţe”. Curtea
a decis ca, şi dacă Statul reduce temporar pensia în situaţii de recesiune
economică rapidă, rămâne totuşi un corp de principii de la care acestuia îi
este interzis să deroge şi a considerat esenţial să examineze dacă dreptul la
securitate socială a fost atins în substanţa să – în cauza Kjartan Ásmundsson
c. Islanda, cererea nr. 60669/00, 2005. În speţă, se constată în primul rând că
povara măsurilor de reechilibrare a bugetului de asigurări sociale a fost
suportată de o mică parte din pensionari şi anume doar de beneficiarii
pensiilor de serviciu, adică de mai puţin de 10% din cele 4 milioane de
pensionari, fără ca statul să ofere explicaţii pertinente cu privire la
motivele acestei alegeri. Măsura transformării pensiilor de serviciu în pensii
obişnuite nu a respectat cerinţa justului echilibru, fiind evident că o astfel
de măsură care a ţintit în special categorii de foşti salariaţi cu o carieră şi
grad de specializare cu mult peste media celorlalţi pensionari, nu a produs
efectele pretinse, respectiv nu a redus semnificativ pasivul bugetar
reprezentat de plată tuturor pensiilor, de vreme ce Statul a continuat să
plătească peste 4 milioane de pensii în aproximativ acelaşi cuantum.
În al
doilea rând, în cazul individual al reclamanţilor, reducerea pensiei într-un
procent de aproximativ 75% (de la 6.049 lei la 1.462 lei) nu se justifică, prin
prisma proporţionalităţii sarcinii impuse, câtă vreme cuantumul tuturor
celorlalte pensii, în contextul crizei economice pentru depăşirea căreia s-a
susţinut că s-a luat măsura eliminării pensiilor de serviciu, cu o singură
excepţie, respectiv cea a categoriei magistraţilor pensionari, nu a fost
diminuat prin reduceri. Împrejurarea invocată de stat în sensul că măsura se
aplică tuturor categoriilor de pensionari vizaţi de Legea nr.119/2010, deşi
adevărată, nu este relevantă, deoarece o sarcină rezultată din pierderea unei
sume de bani nu devine mai uşor de suportat pentru că şi alţi pensionari,
destul de puţini la număr raportat la întreaga categorie a pensionarilor aflaţi
în situaţii identice, suportă aceeaşi diminuare sau una apropiată ca şi
cuantum. Rămâne însă esenţial ca orice măsură luată de către Stat, prin prisma
jurisprudenţei CEDO, în respectarea şi aplicarea Protocolului nr.1, să se
justifice în mod obiectiv, or din această perspectivă, se poate reţine că: nu
se cunoaşte cu exactitudine care este economia bugetară realizată raportat la
nivelul efortului bugetar presupus de plata a peste 4 milioane de pensii; nu se
explică cum măsura de transformării unor pensii, măsură ce a presupus prin
scăderi semnificative ale cuantumului pensiilor aflate în plată pentru un
procent de aproximativ 10% dintr-un total de peste 4 milioane de pensii, a
putut ajuta în mod real la depăşirea unei situaţii economice dificile.
Necunoscându-se
răspunsul la aceste întrebări, nu se poate extrage decât o singură concluzie,
şi anume că, în acord cu jurisprudenţa CEDO în materia respectării dreptului de
proprietate, reclamantului recurent i-a fost stabilită o sarcină deosebit de
împovărătoare, în raport de interesul comunităţii, ceea ce a condus la un
evident dezechilibru între cerinţele satisfacerii interesului general şi
imperativul respectării dreptului de proprietate al recurentului reclamant.
Pentru toate aceste motive instanţa consideră că prin recalcularea pensiei de
serviciu şi transformarea acesteia în pensie de asigurări sociale, în baza
legii 119/2010, au fost încălcate dispoziţiile art.1 din Protocolul nr.1
Referitor
la dreptul de acces la justiţie Tribunalul a statuat anterior asupra încălcărilor
despre care s-a făcut vorbire, chiar daca prin decizia 871/2010 Curtea Constituţională
a decis ca dispoziţiile Legii privind stabilirea unor măsuri în domeniu
pensiilor sunt constituţionale în raport cu criticile formulate, din
următoarele considerente: Dimpotrivă, instanţele judecătoreşti sesizate cu
soluţionarea litigiului sunt obligate în temeiul prevederilor art.20 din
Constituţie şi a obligaţiilor pe care România şi le-a asumat în urma
ratificării acestor pacte convenţii şi tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului să ignore legile interne şi interpretările Curţii
Constituţionale care contravin acestor reglementări internaţionale. Chiar dacă
prin decizia Curţii Constituţionale s-a analizat conformitatea noii legi cu
anumite dispoziţii constituţionale pe care Curtea le-a analizat în limitele
investirii sale, în egală măsură nu se poate ignora că această decizie nu poate
să acopere prin problema de drept analizată şi prin considerentele acolo expuse
toate aspectele referitoare la speţa dedusă judecăţii; concordanţa legii
119/2010 cu textele constituţionale pe care Curtea a constatat-o cu toată ampla
motivare asupra ameninţării la adresa stabilităţii economice nu se poate
substitui aprecierii instanţelor în orice situaţie în care sunt invocate
încălcări ale unor drepturi.
Instanţele
interne independente şi imparţiale, care alcătuiesc puterea judecătorească în
accepţiunea Legii 304/2004 sunt şi trebuie să rămână singurele care au
plenitudine de competenţă şi singurele investite cu puterea de a aprecia în
litigiile cu care sunt sesizate, dacă trebuie să aplice un text de lege dintr-o
lege internă sau să aplice direct o normă internaţională în baza prevederilor
art.20 alin 2 din Constituţie. Aşadar a nega prerogativa instanţelor de a
aprecia ele însele în mod independent şi imparţial asupra modului de aplicare
şi interpretare a unei legi sub motivul că o anumită interpretare a aceleiaşi
legi a fost făcută de Curtea Constituţională înseamnă a le nega acestora
puterea (şi obligativitatea) de a soluţiona pretenţia dedusă judecăţii, ceea ce
ar însemna practic un regretabil regres în evoluţia statului de drept, din
perspectiva cerinţelor primului paragraf al art.6 din Convenţie. Chiar Curtea
Constituţională prin decizia nr. 1344 din 09.12.2008 a reţinut faptul că nu are
atribuţia de a rezolva conflictul unui act normativ intern cu legislaţia
supranaţională, aceasta revenind instanţelor judecătoreşti arătând: „ de altfel
instanţelor judecătoreşti le revine sarcina de aplicare directă a legislaţiei
comunitare atunci când legislaţia naţională este în contradicţie cu acesta”.
Obligativitatea
judecătorului naţional de a aplica cu prioritate reglementările internaţionale
faţă de legislaţia internă, chiar dacă s-a procedat la verificarea
constituţionalităţii acesteia de către Curtea Constituţională a fost statuată
şi în materia dreptului comunitar care are de asemenea preeminenţă faţă de
dreptul intern la fel ca şi prevederile internaţionale referitoare la protecţia
juridică a drepturilor omului Acest principiu al supremaţiei dreptului
comunitar a fost consacrat prin Hot. Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene
din 15.07.1964 – Costa E.N.E.L şi Cauza Amministratione delle finanze deloo
Stato c. Simmenthal, prin care s-a statuat că „Judecătorul naţional însărcinat
să aplice în cadrul competenţei sale dispoziţiile dreptului comunitar are
obligaţia de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, împotriva
oricărei dispoziţii contrare a legislaţiei naţionale, chiar ulterioară, fără a
solicita sau a aşteptat eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă
sau de instanţa de contencios constituţional”.Aplicând cu prioritate
reglementările internaţionale privitoare la drepturile omului sau dreptul
comunitar instanţele de judecată nu depăşesc limitele judecătoreşti şi nu îşi
arogă atribuţii specifice celorlalte puteri în stat (legislativă şi executivă)
deoarece nu creează noi norme ci la aplică pe cele internaţionale existente în
defavoarea celor interne, norme internaţionale care, prin ratificare sau prin
aderarea României la Uniunea Europeană au devenit parte a dreptului intern.
Faţă de
considerentele expuse instanţa constată că pretenţiile reclamanţilor sunt
întemeiate şi în consecinţă urmează să admită contestaţia formulată, să anuleze
deciziile nr. 33848/22.12.2010, nr. 88297/31.12.2010, nr. 32658/31.12.2010, nr.
80311/31.12.2010, nr. 97625/1.01.2011, nr. 80602/31.12.2010, nr.
86056/30.12.2010, nr. 41660/31.12.2010, nr. 73885/31.12.2010, nr.
42382/31.12.2010, emise de pârât. Totodată, instanţa va obliga pârâtul la plata
către fiecare reclamant a diferenţei dintre pensia de serviciu stabilita
conform Legii nr. 164/2001 sau Decr. nr. 214/1977, plătita în decembrie 2010 şi
pensia încasată pe perioada 1.01.2011 până la emiterea unei eventuale noi
decizii de recalculare, actualizată cu indicele de inflaţie, plus dobânzi
legale aferente, calculate pana la data plăţii efective a plăţii iniţiale de
serviciu. Cu referire la anularea deciziilor de mai sus, paratul a susţinut ca
o astfel de măsură nu s-ar mai
justifica deoarece OUG nr.1/2011 a prevăzut că pensiile vor fi supuse unei noi
operaţiuni de recalculare după ce se vor obţine toate adeverinţele doveditoare
ale veniturilor militarilor şi ca pana la acel moment se vor menţine în plata
pensiile de serviciu nediminuate. Instanţa constata ca aceasta apărare nu poate
fi primită şi că există în continuare un interes în anularea deciziilor pentru
următoarele motive:
În
primul rând, prin prezenta sentinţa instanţa a înlăturat „de plano” , de
principiu, dreptul statului de a transforma pensiile de serviciu în pensii în
sensul Legii nr.19/2000, rezultând astfel ca o astfel de recalculare va fi
nelegală indiferent dacă este făcută printr-o singură decizie sau va fi urmată
de noi decizii de revizuire, astfel încât interesul reclamanţilor de a-si vedea
recunoscut dreptul la păstrarea pensiile de serviciu nu poate fi tăgăduit. În al
doilea rând, din interpretarea sistematică a art. 6 şi 7 din OUG nr. 1/2011,
rezultă cu claritate că menţinerea în plată a pensiilor de serviciu din
decembrie 2010, pe tot parcursul anului 2011, este numai aparentă sau, în orice
caz, numai provizorie, deoarece după emiterea deciziilor de revizuire se va
face o regularizare retroactivă a pensiei, pentru întreaga perioadă 01.01.2011 -
31.12.2011, în funcţie de noul cuantum rezultat, urmând, fie ca pensionarul să restituie
sumele primite în plus, fie organul de pensii să achite un supliment. Cum cel
mai probabil noile cuantumuri ale pensiei recalculate în baza Legii nr. 19/2000
vor fi mai mici decât pensia militară de serviciu stabilită potrivit Legii nr. 164/2001
(eliminarea privilegiilor prin diminuarea pensiei de serviciu fiind obiectivul
declarat public al Legii nr.119/2010), rezultă că militarii pensionaţi vor fi
supuşi unei noi privaţiuni, prin obligarea lor la restituirea retroactivă a
unei părţi a pensiei, al cărei cuantum le este cu totul necunoscut în prezent,
situaţia lor materială fiind supusă în această perioadă de tranziţie unei
vădite stări de incertitudine. Cu alte cuvinte, menţinerea în plată în anul
2011 a pensiei de serviciu, prevăzută de art. 6 din OUG nr. 1/2011, nu este consecinţa
recunoaşterii de către statul român a dreptului militarilor de a primi în continuare
această pensie, ci un simplu act de creditare temporară a acestora, însoţit
evident de obligaţia de restituire ulterioară a sumelor cu care au fost împrumutaţi,
adică a diferenţei de pensie tolerate în plată.
OUG nr.
1/2011 justifică menţinerea în plată a pensiei de serviciu prin imposibilitatea
practică a beneficiarilor de pensii de a obţine actele doveditoare ale
veniturilor lor, în scurtul interval de 5 luni stabilit de Legea nr. 119/2010
(01.08.2010 -31.12.2010) şi în consecinţă, inversează sarcina probei, stabilind
în sarcina unităţilor deţinătoare obligaţia furnizării datelor (art. 1, alin.
2) şi într-un termen de 9 luni, deci aproape dublu. Se constată însa că, deşi legiuitorul
îşi recunoaşte propria greşeală de legiferare produsă prin art.2 din HG nr.
735/2010 şi chiar abrogă acest act normativ, nu o oferă beneficiarilor o protecţie
corelativă, de exemplu, prin menţinerea definitivă pe parcursul anului 2011 a
pensiei de serviciu aflate în plată în decembrie 2010, expunându-i pe aceştia
unei stări de incertitudine financiară. Se observă că art. 2 din HG nr. 735/2010
a stabilit în sarcina beneficiarilor de pensii de serviciu o sarcină disproporţionată
şi excesivă, constând în obligarea lor la procurarea actelor doveditoare ale
veniturilor, sarcina care, pe de o parte, produce în majoritatea cazurilor
efecte în detrimentul acestor persoane (deoarece duce la diminuarea pensiilor),
iar pe de altă parte, s-a dovedit în timp imposibil de îndeplinit, chiar din
cauza statului, ale cărui instituţii din sistemul naţional de apărare, ordine
publică şi siguranţă naţională, precum şi din sistemul administraţiei
penitenciarelor, fie nu au putut procesa în timp util cererile beneficiarilor,
fie nu au păstrat evidenţe complete şi corecte ale datelor solicitate. Or,
pentru suportarea acestei sarcini excesive, statul ar fi trebuit să instituie
în favoarea beneficiarilor măsuri de protecţie adecvate, cea mai potrivită
fiind menţinerea definitivă în plată a pensiei de serviciu, pe toată perioada
de tranziţie.
