Poliţia lui Pristanda (2)
de Iancu Bâţă
Scriam într-un număr anterior despre poliţia din România sfârşitului de secol XIX, poliţia lui Pristanda, o poliţie eminamente locală, politizată şi coruptă până în cele mai intime fibre ale sale, aservită total intereselor potentaţilor locali şi despre străduinţa iluminaţilor vremii de a pune bazele unei instituţii moderne, cu un personal stabilizat, imun oricăror influente politice si electorale. Spre finalul articolului, formulam ipoteza că politicienii zilelor noastre doresc tot mai mult revenirea acelor vremuri, încercând recrearea unei poliţii după chipul şi asemănarea celei a lui Pristanda.
Procesul slăbirii şi transformării poliţiei într-o instituţie aservită total nu a început sub regimul Băsescu, fiind iniţiat cu ceva vreme înainte. Regimurile postdecembriste anterioare lui Băsescu, îşi asigurau controlul poliţiei la primul nivel, ca să zic aşa, prin numirea comenzii poliţiei naţionale, a şefilor inspectoratelor judeţene şi a celor de poliţii din municipiile reşedinţă de judeţ direct de către ministrul de interne, personaj eminamente politic, membru marcant al partidului de guvernământ. Spre deosebire de magistraţi, care au asigurată inamovibilitatea, condiţiile în care pot fi schimbaţi din funcţie fiind stipulate expres de lege, şefii de poliţie susmenţionaţi sunt la cheremul ministrului de interne, putând fi oricând destituiţi pentru aşa-zisul “management defectuos”, chestiune extrem de laxă, ce acoperă o gamă largă de motivaţii, uneori extreme de facile. În plus, la numirea în funcţie, au nevoie şi de avizul prefectului, aviz ce poate fi retras pe parcurs, dacă activitatea acestuia deranjează favoriţii puterii. Cu toate acestea, şefii de poliţie din acest prim eşalon, numiţi şi avizaţi în funcţie de factorul politic, nu pot asigura un control total al instituţiei, întrucât mulţi oameni din subordine, în special din structurile de combatere a criminalităţii economico-financiare şi cele de crimă organizată, dacă sunt integri şi buni profesionişti, se pot sesiza din oficiu şi pot efectua acte premergătoare şi activităţi procedurale cu privire la infracţiuni comise de persoane agreate de putere, iţele ţesute de aceşti poliţişti nealiniaţi fiind apoi greu de descurcat, cu toată străduinţa celor cu funcţii dependente de factorul politic.
De aceea, s-a încercat în permanenţă infiltrarea poliţiei şi la nivelurile de execuţie, pe de o parte, cât şi văduvirea acesteia de oameni bine pregătiţi, preferându-se angajarea şi promovarea unor cadre slab cotate profesional, care să se facă şi ele că muncesc pe la poliţie, fără a pătrunde esenţa fenomenului infracţional. Acest deziderat s-a realizat pe două căi. Politicul, prin miniştrii săi de interne, au deschis larg porţile poliţiei, încadrarea din sursă externă devenind, dintr-o excepţie, cum era cândva, una din principalele căi de angajare a personalului. Au devenit astfel poliţişti, cu largul concurs al şefilor numiţi pe criterii politice, o serie de indivizi nerealizaţi în profesiile pentru care se pregătiseră (ingineri, profesori etc.) dar care aveau pile, majoritatea în mediul politic, infiltrarea fiind realizată prin concursuri aranjate, cei care trebuiau să câştige cunoscând din vreme subiectele ce vor fi date la proba scrisă. Iar la interviu, proba de siguranţă, obligatorie la toate concursurile, bineînţeles că primeau nota maximă. În cazul în care surveneau, cumva, accidente neprevăzute, vreun candidat neagreat câştigând pe bune, concursul era anulat şi repetat până îl câştiga cel care era în cărţi. Poate păcătuiesc, mulţi dintre cei încadraţi astfel devenind buni poliţişti, dar sunt destui cei care nici după ani buni nu au habar de munca de poliţie, lipsindu-le acel “ceva“ care să-i transforme din funcţionari în vânători, cum spunea un mare poliţist francez, Roger Borniche (a scris o carte excepţională, după care s-a făcut şi un film în 1975, cu Alain Delon în rolul principal, Flic Story). Pentru că în cazul poliţiştilor, ca şi al doctorilor, profesorilor, artiştilor, pentru a însemna ceva în branşă, îţi trebuie vocaţie.
Bineînţeles că cei infiltraţi în acest mod rămân recunoscători “sponsorilor” şi, la o adică, răspund favorabil solicitărilor acestora, că doar le-au dat o pâine de mâncat, nu?
A doua cale a constituit-o ridicarea la rang de ofiţer a unui mare număr de subofiţeri, agenţi cum se numesc acum, pe baza unei prevederi mai vechi care permitea acest lucru celor ce obţineau o diplomă de licenţă. După înfiinţarea facultăţilor particulare şi eliminarea examenelor de admitere la cele de stat, un mare număr de subofiţeri şi-au descoperit subit dorinţa de a-şi completa studiile, nemaicontând profilul acestora, diplomă să fie. În Dolj au devenit astfel ofiţeri pe bandă nu numai subofiţeri absolvenţi ai celebrei Spiru Haret, ci şi un mare număr de licenţiaţi ai Facultăţii de Agronomie precum şi ai celei de, nu râdeţi, Teologie, unul din şefii IPT Craiova fiind prieten la cataramă cu un părinte- profesor de la această onorabilă instituţie de învăţământ superior, care le asigură la examene îngăduinţa necesară unor oameni prea ocupaţi ca să mai şi înveţe. Nu contest, mulţi dintre aceşti agenţi erau buni poliţişti, dar pătrunderea masivă într-un corp profesional superior a avut repercusiuni negative asupra nivelului general de pregătire al corpului ofiţeresc, în care sunt necesare nu doar cunoştinţe teoretice aprofundate de drept şi specialitate, pe care mă îndoiesc că le-au dobândit studiind ce şi cum au studiat, cât şi un nivel mai ridicat de educaţie şi cultură generală.
La începutul anului 2005, când am ieşit eu la pensie, ponderea absolvenţilor Academiei de Poliţie în rândul ofiţerilor de poliţie din Dolj, deci a celor pregătiţi special pentru această profesie, coborâse deja sub o treime, restul de peste două treimi fiind, în proporţii aproximativ egale, civili încadraţi direct, fără pregătire poliţienească de specialitate, ori agenţi înălţaţi în rang, pe baza aşa-ziselor studii superioare. Iar din discuţiile purtate pe la convocări cu colegi de prin alte judeţe, rezulta că situaţia era cam aceeaşi, nu ştiu dacă chiar în aceeaşi proporţie, procedeele arătate constituindu-se deja în fenomen ce afecta întreaga poliţie.
În timpul regimului Băsescu fenomenul s-a amplificat, politizarea cuprinzând şi nivelele ierarhice inferioare, eşaloanele politice hotărând acum şi asupra numirilor în funcţiile de şef serviciu, ba chiar şef de birou, efectuate deseori cu încălcarea flagrantă a reglementărilor şi cutumelor existente în instituţie.
Astfel, la câteva luni după instaurarea noii administraţii, în poliţie s-a făcut o curăţenie generală, mult mai amplă, pot spune, decât în primăvara anului 1990, care a fost floare la ureche. Aşa cum am arătat la vremea respectivă, (“Tsunami în Poliţie”, articol publicat sub pseudonim), prin mijloace specifice muncii informative-operative cât şi prin acţiuni directe, s-a determinat plecarea din poliţia Naţională a peste 2400 de ofiţeri şi a unui număr mult mai mare de agenţi (în Dolj raportul a fost de trei agenţi la un ofiţer) majoritatea acestora cu vârste cuprinse între 45 şi 50 de ani, poliţişti experimentaţi, buni profesionişti, care, cu toate păcatele lor, mai aveau câte ceva de spus în munca de poliţie. Cine i-a înlocuit, ghiciţi dumneavoastră, raportându-vă la ceea ce am arătat mai sus.
S-a ajuns astfel la o poliţie al cărei corp ofiţeresc este constituit majoritar din licenţiaţi de diverse profesii încadraţi direct, fără specializare în domeniul muncii de poliţie, mulţi nici măcar în domeniul dreptului, şi din foşti agenţi, avansaţi pe bandă în urma absolvirii magna cum laudae(!) a unor prestigioase instituţii precum vestita Spiru Haret. Situaţia este generalizată nu numai la nivelul întregii poliţii ci chiar mai sus, în urmă cu câţiva ani una din funcţiile de secretar de stat la Ministerul de Interne fiind ocupată de un descurcăreţ ajuns chestor, după ce ani întregi fusese şofer la o secţie bucureşteană de poliţie. Iar în prezent, după arestarea lui Mironescu, ajuns ditamai secretarul de stat fără pic de pregătire şi experienţă poliţienească, funcţia sa din staff-ul MAI este girată de unul care până acum câţiva ani împacheta cu osârdie sandvişuri la o unitate de alimentaţie publică. Despre pregătirea ministrului nu mai vorbesc, că el e doar om politic. Iar faptul că însuşi consilierul domnului prim ministru este un fost distins şofer, nu poate decât să sublinieze originalitatea vremurilor pe care le trăim.
Concluzionând, cred că în ultimii ani s-a acţionat voit şi constant în direcţia deprofesionalizării poliţiei naţionale, întrucât o instituţie puternică şi stabilă nu convine unor politicieni a căror principală preocupare e sifonarea banilor publici, fiindcă le poate stopa, împiedica sau măcar stânjeni afacerile oneroase, pe de o parte, iar pe de altă parte, nu-i aşa lesne manevrabilă.
Cu toate neajunsurile şi disfuncţionalităţile ei însă, această poliţie de şoferi şi ingineri, cum o numeşte un renumit poliţist din capitală, unde mulţi şefi actuali sunt foşti şoferi ai celor cu funcţii de conducere în Miliţia lui Marin Bărbulescu (la Dolj e doar unu - fost şofer vreau să zic, că foşti subofiţeri sunt vreo şase), este totuşi, de departe, mult deasupra poliţiei locale, fostă comunitară, fostă corp al gardienilor publici, al cărei personal nu are nici cea mai elementară pregătire poliţienească, fiind încadrat în totalitate direct din viaţa civilă, prin examene de genul celor de care am pomenit mai sus.
Personal care, conform strategiei portocalii devoalată de Sulfina Barbu, va înlocui miile de ofiţeri şi agenţi ce vor fi disponibilizaţi zilele următoare din poliţia Română şi Jandarmerie. Iar dacă luăm în calcul şi faptul că la apropiata disponibilizare a celor din MAI vor dispărea, după cât cunosc eu sistemul, mulţi profesionişti, piloşii şi descurcăreţii supravieţuind, ca întotdeauna, atunci cred ca sunteţi de acord cu mine ca, în scurt timp, siguranţa şi încrederea ne va fi furnizată, cu voioşie, de renăscută din propria cenuşă, Poliţie a lui Pristanda.
