1 Martie - Ziua Automobiliştilor Militari
Arma
auto a apărut în armata română odată cu înfiinţarea
Regimentului de Tracţiune Automobilă, la 1martie 1917, care înlocuia Compania
de Automobile a Armatei, creată în august 1915. Regimentul avea în compunere,
pentru partea activă, trei batalioane „de automobile, autocamioane,
autocamionete şi alte asemenea”, precum şi companii de motomitraliere, grupuri
de autotunuri şi automitraliere. În documentul care prevedea modul de
organizare a regimentului se stipula că, pentru partea sedentară, se va
înfiinţa un batalion de depozit şi o şcoală de şoferi. În ceea ce priveşte
factorul uman, se stabilea ca ofiţerii necesari noii unităţi să fie luaţi
dintre ofiţerii activi şi de rezervă, precum şi dintre subofiţerii din cadrul
formaţiunilor de automobile de pe lângă unităţile militare, aceştia din urmă
trebuind să treacă un examen de specialitate. Primul comandant al regimentului
a fost colonelul Alexandru Polyzu, instalat în funcţie la 29 aprilie 1917.
SCURT ISTORIC
Pentru marea
unitate nou-creată o problemă stringentă o reprezenta înzestrarea cu mijloace
moto. Dintr-un raport al comandantului Regimentului de Tracţiune Automobilă,
datat 22 mai 1917, rezultă că la Marele Cartier General exista un surplus de 50
de automobile, 5 autocamioane şi o autosanitară, în timp ce la Armata I-a se
înregistra un deficit de 444 de automobile, 82 de motociclete, 176 de
autocamioane şi 298 de autosanitare, iar la Armata a II-a erau necesare, peste
efectivul prezent, 25 de automobile, 22 de motociclete, 75 de autocamioane şi
148 de autosanitare. Tot din acest document aflăm că regimentul era dotat cu
autocamioane marca Fiat (Italia), Renault (Franţa), Packard (S.U.A.), Adler
(Germania) şi Berna-Saurer (Elveţia). Situaţia nu se remediase nici înainte de
declanşarea marilor bătălii din vara anului 1917. Marele Cartier General
raporta, la 10 iunie, Ministerului de Război că în zona frontului se înregistra
un deficit de 197 de automobile, 551 de autocamioane, 75 de autocamionete şi
548 de „autobrancarde”. Se solicita Ministerului de Război să dispună ca
Serviciul Automobilistic al Armatei, aflat în spatele frontului, în zona
interioară, să cedeze din automobilele sale, din care o mare parte „sunt
afectate la persoane”. Se cereau cel puţin 99 de automobile „dintre cele mai
puternice”, care să facă faţă traseelor lungi şi drumurilor desfundate din zona
frontului. Dificultăţile inerente începutului de drum, dificultăţi agravate de
condiţiile dramatice ale războiului, nu i-au împiedicat pe automobiliştii
militari, alături de ceilalţi ostaşi ai Armatei României, să-şi îndeplinească
datoria faţă de Patrie în timpul Războiului de Întregire. În deceniile
următoare, creşterea gradului de motorizare şi mecanizare a armatei a
constituit unul din obiectivele de primă importanţă al factorilor de decizie
din cadrul organismului militar. Automobiliştii militari au contribuit, de-a
lungul timpului, prin mijloacele specifice armei lor, la îndeplinirea cu succes
a misiunilor încredinţate atât a celor de ordin militar, cât şi a celor pentru
asigurarea intervenţiilor armatei în situaţii de urgenţă, în sprijinul
autorităţilor locale sau centrale.
La mulţi ani, sanătate şi numai bine tuturor automobiliştilor în activitate, în rezervă şi în retragere!
