,,CADRELE HOTĂRĂSC TOTUL” – scria cu litere mari si roşii pe lozinca atârnată la loc de cinste pe peretele din spatele şefului de cadre stalinist, interpretat magistral de Octavian Cotescu în filmul Puterea şi Adevărul. Şeful de cadre întruchipat la fel de magistral de Victor Rebengiuc, plasat de această dată sub portretul lui Gheorghiu-Dej, jovial, bonom, amabil şi sfătos la inceput, fals interesat de domeniul profesorului Petrini, filosoful care îşi dorea să fie cel mai iubit dintre pământeni, trimis la munca de jos după un sejur în minele de uraniu folosite pentru disciplinarea elitei intelectuale a României îngenunchiate de regimul instaurat de tancurile cu stea roşie pe turelă, întoarce brusc foaia, îi ordonă să se ridice in picioare şi-l ameninţă cu lăsarea pe drumuri prin vârârea unei hârtiuţe la dosar. ,, Ce-ai zice dacă-ţi vâr o hârtiuţă la dosar, hă? Ce-ai zice?” – strigă cadristul după el in timp ce Petrini ieşea umilit din birou.
Vârâtul unei hârtiuţe la dosar a constituit timp de aproape 50 de ani spaima a milioane de români care nu îşi doreau decât o viaţă liniştită, fără imixtiunea unuia sau altuia care să-i oblige să-şi trăiască viaţa după cum considerau minţile lor bolnave că e etic, moral sau conform unor aşa-zise principii sănătoase care să conducă in final la apariţia unui om faţă de care Isus ar fi fost doar un palid ideal.
La începutul anilor ’80, tânăr locotenent de miliţie pe atunci, am fost chemat de şeful inspectoratului care mi-a cerut să aleg între a mă căsători cu o doctoriţă care are ,, probleme de dosar”, sau a pleca in civilie ,,cu tinicheaua de coadă”, după cum s-a exprimat tovaraşul colonel de securitate, proaspăt aterizat în Oltenia din oraşul actualului nostru distins prim-ministru. După câteva zile de gândire, sfătuit şi de alţi colegi mai în vârstă, am ales laşitatea specifică neamului nostru, că doar spiţă de român eram şi eu, şi nu i-am mai călcat pragul domnişoarei doctor care, dacă nu m-a uitat între timp, probabil se mai întreabă şi astăzi cu ce oare mi-o fi greşit. După ani şi ani, când la rândul meu ajunsesem şef, e drept mai micuţ, am aflat că hârtiuţa vârâtă la dosar se referea la faptul că un unchi al doctoriţei, pe care ea nu-l cunoştea decât din auzite pentru că trăia tocmai la Suceava, se înscrise-se pe când era student, imediat după război, într- o asociaţie numită ,,Amicii S.U.A.”. Atât, se înscrisese. Nu activase, nu fusese recrutat de vreun serviciu american, nu figura ca agent şi nu fusese cercetat sau condamnat pentru vreo activitate ostilă statului român. Dar vezi, vigilenţii noştri cadrişti au verificat-o mintenaş pe aspiranta la statutul de soţie de ofiţer, au stabilit că provine dintr-o familie cu probleme şi au concluzionat că dacă m-aş fi căsătorit cu ea aş fi prezentat un risc pentru securitatea statului român aşa că au acţionat in consecinţă, eliminând pericolul. Cu surprindere am mai aflat că, deşi trecuseră mai bine de douăzeci de ani de la pasagera mea relaţie cu doctoriţa iar statul român avea acum relaţii bune cu americanii, spectrul amicului acestora continua să mă ameninţe, hârtiuţa fiind bine mersi acolo, în dosarul meu de cadre.
Credeam că, după mai bine de douăzeci de ani de democraţie am scăpat de problemele cu dosarul, mai ales că între timp m-am şi pensionat. Până zilele trecute când, studiind proaspăt promulgata lege 119/2010 care prevede recalcularea in termen de cinci luni a pensiilor militarilor si politiţiştilor m-am uitat prin arhiva personală, observând din copia unui document că distinşii mei foşti colegi de la Serviciul cadre, rebotezat pompos Serviciul management resurse umane, în fişa de personal înaintată în 2005 celor în drept să-mi aprobe pensionarea mă văduviseră de oarece funcţii, menţionând în scripte responsabilităţi inferioare celor care imi mâncaseră zilele şi nopţile nu mai puţin de opt ani în vremea tinereţii mele. Nu ar fi fost nici un bai pentru orgoliul meu dar, după noua lege, pensia nu se mai calculează pe baza ultimei solde ci a unor punctaje stabilite pentru fiecare an de activitate. Hopa!- mi-am zis. Functii mai mici presupun salarii mai mici, deci şi …! Ia hai să merg la personal, să încercăm să îndreptăm eroarea.
Am mers cu toată încrederea la IPJ Dolj, la şefa serviciului de resort, cu intenţia să mă uit în dosarul personal şi să-mi extrag câteva date ce le consideram necesare fundamentării unei solicitări adresate celor in drept să rectifice erorile din dosarul meu de pensie. Nu am avut nici o reţinere şi nu mi-am făcut nici o problemă, bazându-mă atât pe bunele relaţii, credeam eu, cu foştii mei colegi cât şi pe prevederile art.25 din Legea 360/2002 privind Statutul Poliţistului care specifică expres în ultimul alineat: “ Poliţistul are acces la dosarul personal iar, la cerere, i se vor elibera copii de pe actele existente in dosarul său”.
Şefa m-a primit cu bunăvoinţă şi a dispus ca dosarul să fie scos din arhivă, urmând ca eu să revin peste două zile pentru a se rezolva cele solicitate. Am revenit peste două zile dar dosarul era tot la arhivă. Peste alte două zile dosarul fusese scos si am fost îndrumat la o cadristă al cărei nume te duce cu gândul la capătul tunelului din viziunea lui Ciorbea. Dar madama respectivă, că doamnă nu o pot numi, ştie ea bine de ce, a început să invoce tot felul de pretexte pentru a nu-mi permite să-mi extrag datele necesare. La început, deşi nu ştia nici o iotă din ce prevede noua lege privind recalcularea pensiilor, a încercat să mă convingă că ceea ce intentionez să fac nu e nici necesar nici indicat. Apoi, ba că una... ba că alta....În cele din urmă, văzând că nu mă poate convinge cu nici un chip si că insist să-mi notez date din propriul dosar, m-a refuzat ritos motivând că simplul fapt că legea permite accesul la propriul dosar nu e suficient şi că îmi sunt necesare înalte aprobări. Ideea de bază care se desprindea însă din penibilile noastre pertractări era aceea că noi, poliţiştii - muritori de rând, nu ne putem uita in dosarele noastre personale, care cuprind ceva ce, vezi doamne, probabil universul s-ar da cu roţile în sus dacă am cunoaşte. Argumente precum că la vremea mea am fost şi eu oarece şef şi am avut acces la dosarele subordonaţilor, că în urmă cu nişte ani chiar am recrutat câţiva tineri care acum sânt poliţişti şi ale căror dosare au fost întocmite iniţial de mine, ba chiar că dosarul meu personal cuprinde în majoritate hârtii care mi-au trecut prin mână şi poartă semnătura mea, precum foile de notare întocmite de şefii mei ierarhici în cei 30 de ani cât am servit sub arme, nu au rezonat în nici un fel cu convingerile intransigentei cadriste care se da de ceasul morţii că prevederile invocatei Legi 360/2002 nu au nici o relevanţă în faţa ei şi a ordinelor şefilor ei, dosarul de cadre fiind sacrosanct, întocmit doar pentru uzul şi ochii cadriştilor. Nici faptul că în urmă cu patru zile fusese şi ea prezentă in biroul şefei de personal când îşi dăduse acceptul să-mi extrag datele respective din dosar iar agentul care căutase dosarul în arhivă era de faţă şi confirma că l-a adus din beciurile inspectoratului din ordin, nu a avut de asemenea nici o relevanţă in faţa încrâncenatei cadriste.
Scârbit de aceasta atitudine am lăsat-o în plata Domnului, nu înainte de a-i reproşa că atunci când în biroul şefei sale a aflat de ce eram acolo şi ce doream, dacă ar fi fost de bună credinţă, putea să-mi ceară să redactez un scurt raport către cei în drept prin care, cu umilinţă, să solicit aprobare pentru a beneficia de un drept prevăzut de lege. Dar în acest caz probabil nu şi-ar mai fi putut etala importanţa pe care crede că i-o conferă poziţia ocupată temporar în ştatul de organizare, neştiind că autoritatea, prestanţa şi respectul se câştigă, nu vin automat odată cu rangul de ofiţer, căpătat la apelul bocancilor, pe bază de pile şi relaţii.
Cred însă că întâmplarea al cărei erou neinspirat am fost relevă o chestie mai profundă, ce ţine de mentalitatea de cadrist. Transplantaţi în decembrie ’89 într-o instituţie pe care o cam dispreţuiau, sau, mă rog, nu o considerau de rangul lor, foştii ofiţeri de securitate ajunşi poliţişti prin forţa împrejurărilor trebuiau să-şi conserve cumva importanţa şi privilegiile. Pe care le avuseseră din plin, cadriştii fiind consideraţi crema cremelor în vechiul aparat de represiune. Ei aveau pâinea şi cuţitul, nimeni nu era promovat sau numit într-o funcţie cât de mică, dacă ei nu erau de acord. Nici şef de post la Vela. Când o funcţie de orice rang era vacantă, ei întocmeau lista cu cei propozabili, deci nu aveai nici o şansă la promovare dacă nu le erai simpatic. Erau temuţi chiar şi de şefii cei mari, pentru că ei erau cei care vârau şopârle în dosar, ei efectuau tot felul de verificări mergând pe urma ta până la grădiniţă şi până la al nouălea neam, ei te puteau trage pe tuşă oricât de bun specialist ai fi fost. Am asistat la o scenă în care a fost suficientă o clătinare imperceptibilă din cap a ofiţerului de evidenţă cadre pentru ca unul din cei mai buni judiciarişti să fie scos din discuţie ca potenţial şef. De regulă nu proveneau din rândul ofiţerilor absolvenţi de şcoală militară ci, ca şi locţiitorul politic, direct din aparatul activului de partid.
Acum nu mai este chiar aşa, dar unii regretă influenţa şi privilegiile pe care le-au avut cândva. Chiar dacă nu au lucrat pe atunci, au aflat de la cei vechi şi nu le-a displăcut ce-au aflat. Şi chiar dacă nu mai poate fi la fel, încearcă să recapete sau să păstreze măcar ce se mai poate.
Şi unul din lucrurile rămase, de care ţin cu dinţii, e mitul ‚,scheleţilor din dulap’’. Şi, după cum am constatat pe propria-mi piele, stafia acestuia bântuie prin birourile IPJ DOLJ.
Comisar sef (r)Iancu BÂŢĂ
