Blazon scăldat în sânge şi onoare !?!
Fără a minimaliza în nici un fel
meritele jandarmeriei, atâtea cate au fost ele de la înfiinţarea instituţiei şi
până astăzi, trebuie să arătam ca mare parte din sângele care scaldă blazonul
Jandarmeriei Române nu este sângele duşmanilor neamului, ci sânge de frate,
sânge de român sau, uneori, sângele celor care, deşi din alte seminţii, convieţuind
de multă vreme pe pământul nostru, erau tot cetăţeni ai statului român.
Nu sunt istoric şi nu am pretenţia că acest
articol are un caracter istoric. Este un articol de opinie, bazat pe elemente
din cultura mea generală, pe lecturi, pe experienţa mea profesională, pe ceea
ce am auzit de la alţii. Opinie care, recunosc, poate fi, mai mult sau mai puţin,
subiectivă.
Fiindcă Jandarmeria nu o face, prezentând
doar ceea ce-i promovează o bună imagine, am să încerc să devoalez ceea ce încearcă
să ascundă sub preş.
Trecutul, un prezent atât de dureros
De la începuturile ei şi până astăzi,
Jandarmeria a fost, prin efective şi misiuni, principala forţă de represiune a
statului. Foştii dorobanţi din care se revendică, în capitolul citat, actualii
jandarmi aveau sarcina de a-i prigoni pe clăcaşii care nu-şi onorau servituţile
de muncă obligatorie şi dările în bani şi produse nu doar faţă de domnie, de
stat, ci şi faţă de stăpânul moşiei pe care vieţuiau şi de care erau legaţi pe
vecie, neputând-o părăsi în căutarea unui loc mai bun.
După înăbuşirea în sânge a răscoalei ţărăneşti
din 1907 (la care şi Jandarmeria şi-a adus partea sa de contribuţie), cercurile
conducătoare „au întărit aparatul represiv împotriva acţiunilor sociale de la
oraşe şi sate, introducând o serie de modificări în structura şi activitatea
lor” (Vasile Bobocescu, Momente din istoria Ministerului de Interne, Editura
M.I., vol. I, pag.85). La 24 martie 1908 a fost modificată Legea jandarmeriei
rurale, ceea ce a permis înfiinţarea de posturi de jandarmi în aproape fiecare
comună, creşterea efectivelor de aproape trei ori (de la 2.690 la 6.310) şi crearea
unei companii mobile de intervenţie cu un efectiv de 200 de jandarmi, pe lângă
Inspectoratul General al Jandarmeriei. De asemenea, prin alte acte normative, a
fost înfiinţată poliţia de siguranţă şi au fost create organele militare de
informaţii (op.cit. pag. 84-89). Să nu uităm că Romania de atunci însemna doar
Moldova, Muntenia, Oltenia şi Dobrogea.
Nu vi se pare cumva că reorganizarea
jandarmeriei şi înfiinţarea brigăzilor mobile de intervenţie din ultimii ani, suplimentarea
dotării acesteia, din decembrie trecut, cu mari cantităţi de muniţie de război
şi alte materiale şi mijloace de reprimare, sumele din ce în ce mai mari
alocate prin buget serviciilor secrete şi creşterea, fără precedent, a numărului
salariaţilor acestora (care, după cum scrie presa, îl depăşeşte cu mult pe cel
din serviciile similare ale unor ţări mult mai mari şi mai puternice decât România)
seamănă perfect cu ceea ce s-a întâmplat după răscoalele din 1907? Să fie doar
o coincidenţă? Face asta parte din aşa-zisa reformă a statului, clamată cu
obstinenţă de Ali Baba şi cei 40 (sau câţi or fi) de hoţi? Sau se aşteaptă acţiuni
sociale la oraşe şi sate, cum se spune în opera citată în alineatul precedent?
Revenind, nu mult timp după
reorganizarea şi întărirea Jandarmeriei, de care vorbeam mai sus, în decembrie
1918, blazonul instituţiei a fost scăldat în sângele tipografilor care
demonstrau paşnic în Piaţa Teatrului Naţional (16 morţi şi zeci de răniţi). După
circa un deceniu, în 1929, acelaşi blazon a fost iarăşi scăldat în sânge de
frate, 22 de mineri fiind răpuşi de gloanţele jandarmilor şi alţi 148 răniţi, la
Lupeni, în Valea Jiului. Peste doar patru ani, în februarie 1933, alţi
muncitori, ceferişti de astă-dată, cad sub gloanţele fraţilor jandarmi (7 morţi
şi 30 de răniţi).
Despre Corneliu Zelea Codreanu şi ceilalţi
13 conducători legionari împuşcaţi de jandarmii din escortă în noaptea de 29/30
noiembrie 1938 în pădurea Tâncăbeşti, la care se adaugă represaliile de după
asasinarea lui Armand Călinescu, când au fost împuşcaţi fără judecată cei 6
criminali plus alţi 500 de legionari, mulţi dintre ei nevinovaţi, executaţi în oraşele
reşedinţă de judeţ şi lăsaţi să zacă în stradă zile întregi, pentru intimidarea
populaţiei, nu are rost să mai vorbim. Pentru a nu fi acuzat de părtinire, menţionez
că în represalii a fost implicată şi Poliţia. Peste numai doi ani, ajunşi la
putere, legionarii s-au răzbunat crunt, asasinând în mod barbar, la închisoarea
Jilava, 65 de foşti demnitari, jandarmi şi poliţişti consideraţi responsabili,
printre care generalul Ion Bengliu, fost şef al Inspectoratului General al
Jandarmeriei, Gabriel Marinescu, fost ministru de interne, Mihail Moruzov, fost
şef al Serviciului Secret.
În timpul celui de-al doilea război
mondial, Jandarmeria Română a participat la genocidul din regiunea Odessa. Un
unchi de-al meu, Ispas Bâţă, care a făcut frontul de est în Regimentul 20
Dorobanţi, povestea despre coloane întregi de evrei, printre care bătrâni,
femei şi copii, duse pe un ger crâncen într-o vale pe marginile căreia erau
instalate cuiburi de mitralieră, care au tocat continuu, timp de mai multe zile
şi nopţi. Din cauza gerului năpraznic, povestea unchiul meu, ţăran simplu din câmpia
Teleormanului, oamenii duşi spre acel abator uman îngheţaseră la propriu, mergând
cu braţele întinse în lături, ca de lemn. Mergeau răstigniţi spre moarte, ca nişte
cruci umane, ca noi Cristoşi ai acelor cumplite zile (Doamne, iartă-mă dacă această
comparaţie e o blasfemie, dar nu mint nimic, redau doar ce-am auzit). „Iar
jandarmii care-i escortau – povestea unchiul meu – erau câini, nu oameni! Câini!
Trăgeau şi în noi, români de-ai lor, daca le aruncam o bucată de pâine”. Nu ştiu
cum se numea oficial acel loc, eram prea mic ca să cer astfel de relaţii. Reţin
însă Petrovka, Marinovka, Nikolaev de aceea cred că era pe lângă Odessa. El îl
numea simplu, Valea Plângerii. şi când povestea despre câte un consătean întâlnit
în război, nu uita să precizeze că „a fost şi el la Valea Plângerii”. Sau nu a
fost după caz. Fusese sanitar pe câmpul de luptă, văzuse multe în război, întâlnise
moartea sub toate formele ei. Dar asta i se păruse cel mai groaznic mereu îşi
amintea, şi ne povestea. Iar, şi iar, şi iar…
Ce au făcut apoi jandarmii prin lagărele
de prizonieri, care erau în grija lor, sau cum s-au comportat cu rromii deportaţi,
pe care i-au escortat până în Transnistria, au descris alţii, cu care nu mă pot
compara. Zaharia Stancu în Şatra, Titus Popovici în Setea.
Nici cei care au stat la căldurică,
vorba primului ministru, în spatele frontului, nu erau cu mult mai breji. Într-un
articol postat la rubrica „Istoria nescrisă a Jandarmeriei”, din numărul 3 al
revistei „Sub semnul Buzeştilor”, publicată de Gruparea Mobilă craioveană:
Ştefan Andrei, fost ministru de
externe pe vremea lui Ceauşescu, povesteşte cum, pe vremea copilăriei sale în Livezi
– Dolj, locuiau două familii de ţigani. Întrucât cineva dintre membrii acestor
familii a făcut greşeala să fure de la un ţăran care-şi avea fiul pe front,
într-o dimineaţă satul a fost înconjurat de jandarmi, care i-au luat şi i-au
împuşcat pe toţi membrii celor două familii, cu excepţia unei fete. Fără ca cineva
să precizeze cine era cel ce furase, fără ca justiţia să stabilească dacă fapta
se săvârşise cu vinovăţie sau nu. Căci, poate, furtul se săvârşise în condiţii
care înlăturau caracterul penal al faptei. Cum spune Labiş, în Moartea căprioarei?
”Dar legea ni-i deşarta şi străină / Când viaţa-n noi cu greu se mai anină, / Iar
datina şi mila sunt deşarte, / Când soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte”.
Poate că starea de necesitate motivase şi fapta ţiganilor din Livezi. E adevărat,
era război. Dar şi atunci erau legi şi judecători, nici jandarmii, nici şeful
statului nu erau în măsură să hotărască gradul de vinovăţie al autorilor şi pedeapsa
ce trebuia aplicată. Iar în penal, încă de la romani încoace pedeapsa este
personală, nu colectivă. Nu-i împuşti pe unii doar pentru faptul că fac parte
din familia unui hoţ. Rudele nu ţi le alegi, ţi le da Dumnezeu!
Culmea este ca tonul general al
articolului este elogios. La fel şi împuşcarea fără judecată!. Elogiată, nu
blamată! Jandarmii au făcut dreptate iar acel act de justiţie, chipurile, a rămas
în conştiinţa colectivă. Iar ceea ce pe mine m-a oripilat, pentru domnii
comandanţi din fruntea jandarmeriei oltene este un motiv de mândrie. Altfel, nu
înţeleg cum comanda unei instituţii care se autodefineşte drept „unul din
pilonii de existenta ai democraţiei”, conform site-ului menţionat la începutul
articolului, a aprobat glorificarea unei oribile crime colective, într-una din
revistele sale. Domnul Ştefan Andrei are măcar scuza senectuţii, dar domniile
lor, domnii comandanţi, ce scuză au?
Securişti
ieri, jandarmi astăzi
După război, rebotezată trupe de securitate,
jandarmeria s-a avântat cu patos revoluţionar în stârpirea rezistenţei
anticomuniste. Un raport al Securităţii din ianuarie1959, când opoziţia era
deja pe cale de a aparţine trecutului, menţiona 1.196 de grupări contrarevoluţionare
distruse în intervalul 23 august 1944 – 1959 (Raportul final al Comisiei
prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România).
Trupele de securitate s-au implicat
activ şi în reprimarea ţăranilor care s-au opus procesului de colectivizare a
agriculturii. Astfel, în vara anului 1949, şapte batalioane au reprimat răscoala
ce cuprinsese 18 localităţi din judeţele Bihor şi Arad, soldată cu moartea a 28
de oameni şi deportarea altor 1.550. De asemenea, au tras în plin în ţăranii răsculaţi
din Rădăuţi şi Suceava, omorând 11 persoane şi deportând alte 100. În iulie
1950 au fost ucişi 9 ţărani răsculaţi şi răniţi alţi 25 în Vlaşca. În anii
1958-1960 au fost răscoale ţărăneşti în judeţele Bacău, Galaţi, Tulcea, Cluj,
Mureş, Braşov, Dâmboviţa, Argeş precum şi în zona Olteniei (Giubega, Cioroiaşi,
Băileşti, Dăbuleni, Ciupercenii Noi, Calafat, Măceşu de Jos, Vânju Mare),
trupele de securitate fiind mereu vioara întâi a represiunii acestora (Şcoala
de vară Sighet, ed. VII / Colectivizarea şi răscoalele ţărăneşti).
Un lucru este cert: actuala
jandarmerie provine din fostele trupele de securitate. După cum am văzut, ea se
revendică a fi şi urmaşa vechii jandarmerii, preluând uniforma şi asumându-şi
tradiţiile acesteia. Nu le contest acest drept. Nu contest lucrurile bune făcute
pentru patrie şi popor. Am văzut ostaşii din trupele de securitate salvând
oameni şi bunuri la inundaţiile din 1970. Am acţionat alături de ei pentru înlăturarea
urmărilor cutremurului din 1977. Am văzut iarăşi, anii trecuţi, jandarmi înfruntând,
cu eroism, furia apelor. I-am văzut zilele trecute luptându-se cu abnegaţie
pentru a dezgropa oameni din troiene şi, mai mult, împărţindu-şi raţiile lor sărăcăcioase
cu cei năpăstuiţi.
Dar i-am văzut şi în Piaţa Universităţii,
cu cagula pe faţă, lovind cu sălbăticie oameni care-si cereau dreptul la
demnitate şi la o viaţă decentă, precum şi oameni nevinovaţi, aflaţi întâmplător
în zonă.
Nu am nimic de împărţit cu ei, nu-i urăsc,
nu-i duşmănesc. Consider însă că şefii lor, domnii comandanţi cu rang înalt din
Jandarmeria Română, trebuie să-şi asume şi greşelile trecutului şi pe cele ale
prezentului. Sunt atâţia ofiţeri de jandarmi care îşi dau doctorate. E chiar
inflaţie de doctori, nu doar în Jandarmerie. Unii dintre aceştia şi-ar putea
alege teme de cercetare care să clarifice cele ce, în mod sumar, am prezentat
mai sus. Iar comanda Jandarmeriei Române să şi le însuşească pe cele
documentate cu acurateţe istorică şi să publice o Carte Albă a Jandarmeriei
care să prezinte, nepărtinitor, şi lucrurile bune şi cele rele. Să nu se mai
ascundă după eufemisme precum „…a asigurat ordinea şi liniştea pe timpul aplicării
reformei agrare…”.
În al doilea rând, să asigure
identificarea şi tragerea la răspundere a celor care, la mijlocul lunii
ianuarie a acestui an, au comis abuzuri grave împotriva cetăţenilor, începând
cu cel care a tras cu un lansator în piciorul unui tânăr, de la mica distanţă,
nenorocindu-l pe viaţă.
Pentru
că altfel, sângele de frate care scaldă blazonul jandarmeriei îl va acoperi
total pe cel al duşmanilor neamului, estompând până la dispariţie onoarea care,
spun ei, scaldă acelaşi blazon
.
18.02.2012 Iancu
BÂŢĂ
