DEPROFESIONALIZAREA POLIŢIEI, MĂREAŢA
REALIZARE
A
REGIMULUI PORTOCALIU
De peste o săptămână, masacrul comis
de Gheorghe Vlădan, dezaxatul care a împuşcat cu sânge rece 8 oameni (din care
doi au murit) într-o unitate de coafură din Bucureşti, continuă să ţină prima
pagină a multor publicaţii şi să ocupe spaţii largi în jurnalele de ştiri ale
principalelor posturi de televiziune din România.
Fapta aşa-zisului poliţist a şocat, pe
bună dreptate, opinia publică, radiografiind, totodată, cu acurateţe extremă,
starea actuală de lucruri din Poliţia Română. şi o să mă aplec asupra a două
aspecte. Unul moştenit de la vechea Miliţie, dar exacerbat extrem în zilele
noastre şi celalalt de dată mai recentă.
Primul constă în cadorisirea
statutului de poliţist (împreună cu cele aferente acestuia, respectiv salariul
ce decurge din gradul profesional - care poate merge de la simplu agent, ca în cazul
lui Vlădan, până la cel de chestor, - pensionarea la o vârstă când civilii mai au
ani buni de tras în “câmpia muncii”, influenţa în societate, şi alte asemenea)
către diverşi indivizi, unii chiar realizaţi în profesia lor iniţială, de ce să
nu recunoaştem, care lucrează şi ei pe la poliţie sau în alte structuri funcţionale
ale Ministerului Administraţiei şi Internelor.
Spun că obiceiul are rădăcini adânci pentru că atunci când mi-am început
activitatea în Miliţie, spre sfârşitul anilor ’70 ai secolului trecut, am întâlnit
deja astfel de oameni, în special cântăreţi şi lăutari angajaţi să încânte
auzul generalilor şi al altor mahări ai acelor vremuri, când se relaxau prin
vile de protocol sau case conspirative, după rezolvarea cu succes a
importantelor lor misiuni. Obiceiul, care nu era doar al M.A.I. - ului ci şi al
Armatei, a proliferat extrem în zilele
noastre, aşa că avem astăzi generali, chestori şi comisari şefi de muzică
populară, de tenis, de fotbal, de caiac-canoe şi de tot ce-ţi mai trece prin
cap. Partea proastă nu e doar aceea că
respectivii ocupă funcţiile pe care ar trebui să le ocupe adevăraţii profesionişti,
care sunt văduviţi astfel de aşteptate şi binemeritate avansări, ceea ce-i face
ulterior să-şi bage picioarele în ea de muncă şi să o lase şi ei mai moale. Ci
şi aceea că unii din ei umblă în uniformă de poliţist deşi n-au habar cu ce se
mănâncă această meserie şi, întâlnind uneori situaţii în care sunt obligaţi să
intervină sub presiunea opiniei publice, umplu de glorie instituţia,
contribuind din plin la hărtănirea unei imagini şi aşa destul de zdrenţuite.
Sau că beneficiază pe sub masă de avantajele statutului de poliţist, cum a fost
în cazul citat mai sus, când Vlădan, ca poliţist, a obţinut dreptul de a deţine
o armă letală de care nu ar fi putut beneficia ca simplu şofer la o structura
funcţională, adică la o structură care ajută poliţia să-şi îndeplinească rolul,
cum sunt cele de logistică sau resurse umane.
Aceste beneficii sunt, de fapt, urmărite
de lăutarii, sportivii şi celelalte asemenea categorii de persoane angajate în MAI,
pentru că, altfel, de ce li s-ar da grade profesionale şi statut de poliţist şi
nu de pompier, arhivar sau ce se mai află prin ograda ministerului? Iar după adăugarea
părţii de administraţie la Ministerul de Interne au dobândit cvasi-statut de
poliţist toată funcţionărimea, ba chiar şi femeile de serviciu de prin
prefecturi şi alte instituţii ale administraţiei, prin adăugarea la salariu a
sporului de dispozitiv, primit de poliţişti pentru ca activitatea lor zilnică
este nenormată, depăşind cu mult cele opt ore legale, ceea ce a grevat bugetul
cu importante cheltuieli suplimentare.
Al doilea aspect asupra căruia doresc
să mă aplec, relevat cu acuitate de cazul Gheorghe Vlădan, îl constituie
deprofesionalizarea accentuată a Poliţiei Române, deprofesionalizare care, cred
eu, nu a mai fost întâlnită în această instituţie din anii de după 1949, când
au fost arestaţi şi trimişi la canal vechii poliţişti, fiind înlocuiţi de miliţieni
proveniţi din muncitori şi ţărani fără studii de specialitate, dar cu origine
socială sănătoasă. Datorită acestei acţiuni politice, nici până astăzi foştii
miliţieni şi poliţiştii nu au reuşit încă să scape de stigmatul prostiei, făcând
obiectul a numeroase şi savuroase bancuri cu acest substrat.
Deprofesionalizarea, aşa cum arătam şi
într-un articol anterior, “Poliţia lui Pristanda” (http://www.indiscret.ro/298/actualitate/9438/politia-lui-pristanda-.html),
a început încă dinainte de regimul Băsescu prin politizare, prin numirea în funcţii
a unor şefi de rang înalt pe criterii
politice şi nu profesionale. Numai că, după venirea la putere a lui Băsescu,
fenomenul a căpătat o amploare deosebită, coborând până la paliere dintre cele
mai joase. Astfel, în martie 2005 au fost schimbaţi din funcţie şi trecuţi în rezervă
toţi şefii inspectoratelor judeţene plus
alte cadre de vârf din aparatul central. În lunile următoare au fost izgoniţi
din poliţie alţi peste 2.300 de ofiţeri superiori de pe următoarele paliere, cu
vârste între 45-50 de ani, poliţişti cu experienţă, dovedită de funcţiile pe
care le accesaseră pe criterii profesionale, ce-şi mai puteau încă aduce un
aport substanţial nu doar la rezolvarea sarcinilor curente ale Poliţiei ci şi la
formarea unor profesionişti redutabili, care să-i înlocuiască atunci când urmau
să se pensioneze.
Metodele folosite le-am prezentat la
vremea respectivă în articolul “Tsunami în Poliţie” şi au fost din nou relevate
zilele trecute de senatorul de Satu Mare, Valer Marian, într-un articol,
publicat în ediţia din 10 martie a publicaţiei “Cotidianul.ro,” referitor la
curăţarea şi pedelizarea Poliţiei Române (http://www.cotidianul.ro/cum-curata-si-pedeliza-ex-ministrul-igas-politia-romana-175095/).
Deoarece, în paralel, serviciile
lansaseră zvonul privind încetarea plăţilor compensatorii la pensionare, alături
de ofiţerii cu funcţii de conducere au plecat la cerere şi un mare număr de
agenţi cu experienţă, care au crezut că şefii ştiu ei ceva de o roiesc pe
capete. Nu am cifrele exacte la nivel naţional dar, pentru a va face o idee, pot
arăta că din I.P.J. Dolj, care pentru întreg anul 2005 avea o pierdere
planificată de nouă poliţişti (doi ofiţeri şi şapte agenţi), au plecat în luna
martie a acelui an 10 ofiţeri şi 32 de agenţi, în scurt timp deficitul de cadre
al inspectoratului atingând cifra de 200 de poliţişti.
Pentru a înlocui miile de poliţişti,
izgoniţi sau plecaţi de teamă din sistem, au fost încadraţi, de regulă, piloşi
din sursă externă, adică din cei ce aveau la bază alte meserii, nu o pregătire
specifică de poliţist. Procesul a continuat apoi şi s-a tot exacerbat, fiind
recunoscut chiar de fostul ministru de interne, Traian Igaş, care afirma acum câteva
luni, pe când era încă în funcţie, că numărul celor angajaţi din sursă externă
a depăşit deja proporţia de două treimi din totalul personalului. Pentru a înţelege
mai bine amploarea fenomenului, subliniez că ultimele promoţii ale instituţiilor de învăţământ profilate pe poliţie nu au fost încă
repartizate în unităţi, pentru că nu mai
există locuri libere pe care absolvenţii să fie încadraţi. Până acum 5-6 ani, când
stabileau necesarul de încadrare, unităţile de poliţie aveau în vedere
efectivele de elevi şi studenţi ce urmau a le fi repartizate de academie şi şcolile
de poliţie, încadrând din sursă externă doar dacă le mai rămâneau locuri, iar nevoia
era stringentă. Ajunsă la putere, pentru a-şi fideliza instituţia, Oranjeria a impus alte reguli, penetrând
masiv instituţia cu propria-i clientelă politică. La fel cum au procedat şi comuniştii
când au ajuns la putere, exceptând arestarea vechilor poliţişti, pe care au înlocuit-o
cu pensionarea forţată ori indusă, după caz.
Profesionalismul celor intraţi în Poliţie
pe uşa din dos, cu dedicaţie şi examen al cărui rezultat era dinainte ştiut,
promovaţi apoi în funcţii după aceeaşi reţetă, a fost relevat cu prisosinţă de
recentul caz al criminalului de la coafor. Nu este permis ca un profesionist să-i prezinte reclamaţia celui
pe care-l anchetează, ba mai mult, să i-o citească la telefon, exacerbând, creând
sau contribuind chiar el la crearea unei stări conflictuale, el cel chemat să
aplaneze astfel de situaţii. Nu este permis ca un judiciarist adevărat să nu
cunoască stările conflictuale din teritoriul său de competenţă ori din domeniul
dat în responsabilitate, mai ales atunci când sunt semnalate în mod repetat. Nu
este permis ca un poliţist adevărat să nu ia măsuri graduale de aplanare a unei
stări conflictuale ce poate evolua spre acte de violenţă. Nu este permis ca
unul din cei ce lucrează în Poliţie, şi nu doar pe la Poliţie, să lase o armă
letală în posesia unuia semnalat cu probleme psihice, aflat în stări
conflictuale repetate cu soţia şi vecinii, cunoscut consumator de băuturi alcoolice.
Nu este permis ca astfel de aspecte din conduita unui deţinător legal de
armament să fie trecute cu vederea sau să nu atragă atenţia celui însărcinat cu
efectuarea verificărilor periodice, dacă acesta este poliţist adevărat şi ştie
să facă o investigaţie.
Investigaţia,
mijloc de bază al activităţii poliţieneşti, constituie, cronologic, a doua temă
de studiu la disciplina de specialitate în Academia de Poliţie. Prima fiind
cunoaşterea teritoriului şi a populaţiei. Cine nu ştie să facă o investigaţie,
nu se poate numi poliţist. Investigaţia se face în mod legendat şi conspirat,
pentru a proteja reputaţia celor ce-i fac obiectul şi pentru ca cei vizaţi să
nu cunoască adevăratul motiv al interesului pe care-l suscita, în caz că află
despre acest lucru. Pentru a fi mai explicit, dacă un poliţist se prezintă la o
asociaţie de locatari pentru a se interesa de cineva, el trebuie să aibă pregătit
un pretext care să-i acopere interesul real şi să solicite date despre mai mulţi
locatari, pentru a-l disimula pe cel ce-l interesează cu adevărat. O investigaţie referitoare la un solicitant al autorizaţiei
de port-armă trebuie să stabilească modul în care acesta este cunoscut la
domiciliu şi locul de muncă, dacă are vicii, dacă are comportament deviant, dacă
este violent, scandalagiu sau consumator frecvent de băuturi alcoolice, dacă
este angrenat în procese cu vecinii sau alte persoane, dacă se află în stări
conflictuale, dacă face parte dintr-o familie dezorganizată, dacă are debite
faţă de persoane fizice sau juridice. De asemenea, trebuie să obţină date
despre membrii familiei solicitantului, dacă aceştia au boli neuro-psihice,
antecedente penale sau vicii, precum şi date despre anturajul solicitantului.
Se procedează astfel în realitate? În cazul Gheorghe Vlădan am văzut
că nu. Dar în alte cazuri?
La circa doi ani după ce am beneficiat de pensionare în modul arătat
câteva paragrafe mai sus, m-am angajat ca director al unei firme de pază de a cărei
înfiinţare şi avizare trebuia să mă ocup. La ceva vreme după ce depusesem
documentaţia necesară la I.P.J. Dolj, aflându-mă la sediul firmei, soţia mi-a
telefonat spunându-mi că am fost căutat de doi poliţişti care, negăsindu-mă
acasă, mă roagă să-i aştept la serviciu. Peste puţin timp au sosit doi agenţi
de la Secţia 3 Craiova, pe al cărui teritoriu se află atât domiciliul meu cât
şi sediul firmei. După ce s-au prezentat, mi-au spus că efectuează verificări
în vederea acordării avizelor necesare, au scos o coală de hârtie şi mi-au
cerut să declar, în scris, dacă sunt în stări conflictuale cu cineva, dacă sunt
sănătos psihic, dacă am debite şi alte asemenea care să răspundă obiectivelor
prezentate mai sus. „Măi băieţi, le-am spus, păi pe mine mă întrebaţi voi
lucrurile astea? Eu am tot interesul să mă prezint într-o lumină favorabilă, iar
un bolnav psihic, se ştie, crede despre el că e sănătos, ceilalţi având ceva la
bibilică. Dacă am debite, interesaţi-vă la Asociaţie dacă sunt cu întreţinerea
la zi, sau la Biroul de credite, mergeţi la LSM să vedeţi dacă-s în evidenţă cu
afecţiuni psihice, la alte surse de investigaţii, nu mă întrebaţi pe mine”. La
care, unul din agenţi mi-a răspuns, cu aroganţă, că nu-l învăţ eu pe el cum se
face o investigaţie. Ok, am zis şi le-am dat declaraţia. După care, acelaşi
agent m-a întrebat dacă nu dă şi patronul un whiski pentru deranjul lor. Nu-i
la firmă, le-am răspuns şi i-am condus spre ieşire. În drum spre poartă, acelaşi
agent m-a întrebat dacă nu le pot aranja ca patronul, care avea şi o spălătorie
auto, să le aprobe să vină periodic pentru a-şi spăla maşinile, gratis bineînţeles.
Aştia-s poliţiştii de tip nou, angajaţi cu ghiotura, mi-am zis şi mi-am propus să uit întâmplarea.
Peste un timp am aflat de la un fost coleg că fusese şi el investigat la fel,
pe bază de declaraţie, de către nişte agenţi ai Secţiei 2 Craiova, de data
asta. Mi s-a părut în neregulă, procedeul se generaliza, şi când am avut drum
pe la inspectorat am mers la unul din adjuncţi şi i-am relatat cele de mai sus,
crezând că modul ăsta original de a investiga, luând contact cu obiectivul, are
doar scopul de a ciupi ceva. Am aflat ulterior că cei doi agenţi au fost sancţionaţi.
Mi-a părut rău, nu ăsta fusese scopul meu, ci revenirea la un comportament etic
şi profesionist.
Având în vedere şi cazul Vlădan, realizez că mulţi din actualii
poliţişti nu au habar să investigheze. Sigur, din doar trei cazuri nu poţi
trage o concluzie care să vizeze întreaga instituţie. Dar, când ai o Poliţie în
care, potrivit declaraţiilor celui mai în măsură să o ştie, doar unul din trei
poliţişti are studii de specialitate, în care, potrivit relatărilor din presă
şi declaraţiilor liderilor propriilor organizaţii sindicale, restructurările-i
vizează pe cei cu studii de profil şi nu
pe cei intraţi pe uşa din dos, şi în care, potrivit declaraţiei celui ce-o
conduce, lucrează nişte beţivani şi nişte nenorociţi, ce mai putem spune despre
instituţia ce ar trebui să ne ofere,
potrivit sloganurilor înscrise pe autoturismele sale, Siguranţă şi Încredere?
Doar ca poliţiştii noştri sunt nişte folclorişti, care lucrează
după ureche, nu după partitura. şi să concluzionăm că, din păcate, deprofesionalizarea Poliţiei e o realitate,
nu doar o ipoteza.
10.03.2012
Iancu BÂŢĂ
